Dorințe
Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.
În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 28 iulie 2022
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 1
Vizualizări: 1083
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Un vis
Îmi pare că-i un vis
Și nu mai vreau sa ies din el
Acolo tiam ajuns privirea și zâmbetul și ochii și iubirea
Acolo-n vis eram doar noi
Noi doi și nimenea mai mult nu mai conta
Acolo vis tu mi-ai furat și primul meu sărut
Și prima mea rasuflare .
Acum as orice din nou sa fii aici
Sa fii din nou la mine vis
La mine suflet și în gând
Erotism
Crezi tu că cei ce spun iubirii consumabil,
Cei care-n nebunia lor
Purtați de valul creat ca un tsunami în chip misterios
Fie ca recompensă sau mai degrabă aprigă pedeapsă
Ce-s încercați de propriile plăceri
Și duși in larg trezindu-se în disperata singurătate,
Cer umiliți salvarea unui Dumnezeu inexistent,absent sau surd sau cine știe cum arată....
Iar eu cel ce îți scrie sonete de amor și-ți pune întrebări ce-s din hârtie creponată,
Vrând să-ți sărute gingasele-ți degete de la picioare,
Ori coapsele,sânii și tot ce ai ca zestre
Și-s bine ferecate și păstrate sacru,
Nici tu neștiind cui să oferi atâtea nestemate,
Doar zeii olimpieni putând să-ți afle viitorul,
Sau poate niciodată nici aceștia,
Fie el Zeus ori Jupiter...
Doar le ascunzi ca un tezaur!
Atâta voluptate dar și frumusețe irosită;
De ce-ai ales singuratatea preafrumoaso...?
Cerșesc amorul tău precum un sclav umil din Roma veche,
Îți vreau parfumul trupului,
Și respirația să-ți gust..!
Ești tu o ființă omenească ce vrea să fie pururea iubită?
Ori ești o simplă stâncă rătăcită
Ce lasă valurile mării s-o sărute,
Să stea cuprinsă veșnic in tăcere,
Precum mormintele ce sunt lipsite de viață ori înviere ..
Nu ești tu pentru mine erotismul însuși,
Nu are dragostea așa ceva?
Nu suntem noi însăși iubirea ce trupurile le subjugă?
Nu-i dragostea chiar nebunia ce-și cere partea,
E tragedia amorul comediei,
De ce nu vrei sa-mi spui care e taina ta?
(29 ian 2024 Vasilica dragostea mea)
Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
O altfel de ninsoare
E atât de altfel această ninsoare .....
O mână a tras de o bucată de cer
Pe unde curge albul pur fără cruţare ,
Ninge rotund cu colinde din eter ,
Cu dorinţe ce se topesc în palme
Când iarna se cuibăreşte-n calendare .
Ninge fără grabă şi albul spre el te cheamă
Să ţi se aşeze pe pleoape , pe tâmple ,
Pe sub paşi , pe inimi rebele .
Ninge cu doruri de anii trecuţi ,
Cu doruri din alte lumi şi cu uitare ,
Cu rugi şi cu iubiri de sfinţi ,
Cu aripi de îngeri şi cu iertare .
Această ninsoare e atât de altfel ....
Pe o margine de cer
Se cântă Leru-i ler .
De-aș fi...
De-aș fi în mâna ta o floare,
Pe ale ei petale buza să îți frângi,
Eu aș roși până mă doare,
Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.
Apoi pe frunze să mă mângâi,
Și să mă culci ușor după ureche,
Cu părul ca de aur să mă râzgâi,
De-a pururi să îți fiu pereche.
Aș fi doar primăvară pentru tine,
Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,
Iar muguri vor erupe din stamine,
Și mii de flori te vor iubi femeie.
Și le vei prinde în buchet pe toate,
Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,
Pe care v-oi fura-o într-o noapte,
Ca s-o așez la mine în fereastră
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Un vis
Îmi pare că-i un vis
Și nu mai vreau sa ies din el
Acolo tiam ajuns privirea și zâmbetul și ochii și iubirea
Acolo-n vis eram doar noi
Noi doi și nimenea mai mult nu mai conta
Acolo vis tu mi-ai furat și primul meu sărut
Și prima mea rasuflare .
Acum as orice din nou sa fii aici
Sa fii din nou la mine vis
La mine suflet și în gând
Erotism
Crezi tu că cei ce spun iubirii consumabil,
Cei care-n nebunia lor
Purtați de valul creat ca un tsunami în chip misterios
Fie ca recompensă sau mai degrabă aprigă pedeapsă
Ce-s încercați de propriile plăceri
Și duși in larg trezindu-se în disperata singurătate,
Cer umiliți salvarea unui Dumnezeu inexistent,absent sau surd sau cine știe cum arată....
Iar eu cel ce îți scrie sonete de amor și-ți pune întrebări ce-s din hârtie creponată,
Vrând să-ți sărute gingasele-ți degete de la picioare,
Ori coapsele,sânii și tot ce ai ca zestre
Și-s bine ferecate și păstrate sacru,
Nici tu neștiind cui să oferi atâtea nestemate,
Doar zeii olimpieni putând să-ți afle viitorul,
Sau poate niciodată nici aceștia,
Fie el Zeus ori Jupiter...
Doar le ascunzi ca un tezaur!
Atâta voluptate dar și frumusețe irosită;
De ce-ai ales singuratatea preafrumoaso...?
Cerșesc amorul tău precum un sclav umil din Roma veche,
Îți vreau parfumul trupului,
Și respirația să-ți gust..!
Ești tu o ființă omenească ce vrea să fie pururea iubită?
Ori ești o simplă stâncă rătăcită
Ce lasă valurile mării s-o sărute,
Să stea cuprinsă veșnic in tăcere,
Precum mormintele ce sunt lipsite de viață ori înviere ..
Nu ești tu pentru mine erotismul însuși,
Nu are dragostea așa ceva?
Nu suntem noi însăși iubirea ce trupurile le subjugă?
Nu-i dragostea chiar nebunia ce-și cere partea,
E tragedia amorul comediei,
De ce nu vrei sa-mi spui care e taina ta?
(29 ian 2024 Vasilica dragostea mea)
Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
O altfel de ninsoare
E atât de altfel această ninsoare .....
O mână a tras de o bucată de cer
Pe unde curge albul pur fără cruţare ,
Ninge rotund cu colinde din eter ,
Cu dorinţe ce se topesc în palme
Când iarna se cuibăreşte-n calendare .
Ninge fără grabă şi albul spre el te cheamă
Să ţi se aşeze pe pleoape , pe tâmple ,
Pe sub paşi , pe inimi rebele .
Ninge cu doruri de anii trecuţi ,
Cu doruri din alte lumi şi cu uitare ,
Cu rugi şi cu iubiri de sfinţi ,
Cu aripi de îngeri şi cu iertare .
Această ninsoare e atât de altfel ....
Pe o margine de cer
Se cântă Leru-i ler .
De-aș fi...
De-aș fi în mâna ta o floare,
Pe ale ei petale buza să îți frângi,
Eu aș roși până mă doare,
Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.
Apoi pe frunze să mă mângâi,
Și să mă culci ușor după ureche,
Cu părul ca de aur să mă râzgâi,
De-a pururi să îți fiu pereche.
Aș fi doar primăvară pentru tine,
Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,
Iar muguri vor erupe din stamine,
Și mii de flori te vor iubi femeie.
Și le vei prinde în buchet pe toate,
Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,
Pe care v-oi fura-o într-o noapte,
Ca s-o așez la mine în fereastră
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Alte poezii ale autorului
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Epistola catre...
Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,
Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,
Umbre prelungi pe cărări neumblate,
Și nori ascunzând furtuni…
Păduri de jar înghețate-n noapte,
Pietre ce plâng povara vremii trecând,
Râuri de argint curgând în umbra adâncă,
Și flori de gheață dansând...
Am văzut inimi arse, strigând spre stele,
Cu aripi frânte sub greutate de destin,
Și voci mute, cernând ecouri apuse,
În vieți de doruri neștiute.
În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,
Răni înflorite pe inimă în timp,
Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,
Sub povara întunericului, numele-mi purtând...
Privește prin ochii mei
Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.
N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.
Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.
Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.
Epitaf pentru iubire
Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,
Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.
Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,
Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,
Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,
"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.
Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,
În umbra tăcerii, ai plecat departe,
Rămas-am singur, inima-mi fără parte,
Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci
Chiar crezi că mai ai la cine?
Hemoragie ocultă
Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute
Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare,
Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,
Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...
Clopote ce sună-n limba de șarpe,
Ne ademenesc într-o falsă comuniune
Sufocând sufletul cu minciuni veninoase
Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.
Ca sărutul morții și mângâierii de harapce
Sorb și pân' la ultim' strop de sânge
Să punem genunchi în față la al lor elizeu,
O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Epistola catre...
Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,
Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,
Umbre prelungi pe cărări neumblate,
Și nori ascunzând furtuni…
Păduri de jar înghețate-n noapte,
Pietre ce plâng povara vremii trecând,
Râuri de argint curgând în umbra adâncă,
Și flori de gheață dansând...
Am văzut inimi arse, strigând spre stele,
Cu aripi frânte sub greutate de destin,
Și voci mute, cernând ecouri apuse,
În vieți de doruri neștiute.
În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,
Răni înflorite pe inimă în timp,
Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,
Sub povara întunericului, numele-mi purtând...
Privește prin ochii mei
Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.
N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.
Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.
Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.
Epitaf pentru iubire
Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,
Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.
Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,
Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,
Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,
"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.
Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,
În umbra tăcerii, ai plecat departe,
Rămas-am singur, inima-mi fără parte,
Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci
Chiar crezi că mai ai la cine?
Hemoragie ocultă
Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute
Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare,
Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,
Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...
Clopote ce sună-n limba de șarpe,
Ne ademenesc într-o falsă comuniune
Sufocând sufletul cu minciuni veninoase
Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.
Ca sărutul morții și mângâierii de harapce
Sorb și pân' la ultim' strop de sânge
Să punem genunchi în față la al lor elizeu,
O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Silvia Mihalachi