Fericire

În palma Lui e scris numele tău,

Sub stelele nopții, sub raze de rău,

Te știe din zori, dinainte de timp,

Ești parte din planul Lui cel mai sublim.

În ochii Lui, ești floare de dor,

Lumina ce crește pe-al vieții ogor,

Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,

El suflă speranță, El rana îți strânge.

Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,

El te veghează la fiecare pas,

Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,

El vine în urmă, te cheamă oricum.

Te vede curat, te vede întreg,

Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,

Ești visul Lui viu, ești cântec și har,

Iubirea ce-și are în ceruri altar.

Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,

Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,

Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,

E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.

Încă sper...

Când sunt cu tine ma scufund,

Ma ascund printre sentimentele ce fug,

Si ma alin cu zâmbetul tău profund,

Dar e normal când te privesc

Sa simt ca îmbătrânesc?

Simt ca ma ranesti intenționat,

Te ai purtat frumos cu mine

Si dupa ai plecat.

Te ai dus la ea

Crezând ca te va ajuta.

Dar sper ca știi,

Oricât de mult vei cauta,

Un suflet ca al meu nu vei găsi.

Căci doar eu te am iubit

Si te voi iubi necondiționat..

Chiar de nu am fost niciodată împreună,

Mereu m ai făcut sa zâmbesc 

Cu un simplu "buna",

Îmi vorbești foarte frumos,

Dar mereu pe dos.

Sper sa fii fericit alături de ea,

Dar mereu voi spera

Ca intr o zi sa ma aflu in mintea ta,

Asa cum acum e ea...

Cel care s-a stins,

Va străluci mai tare

Ca cometele, și cu plâns,

Își vor aminti plecarea.

Cât de tare lumina,

Pe acest pământ,

Acum vocea sa curată 

Nu se-aude din mormânt.

Mii de stele minunați;

Noapte, voi ieși în grădină,

Și cu ochi înlăcrimați,

Mă voi uita la tine.

Crăciunul cel vechi - sărbătoare păgână

E ziua lui zeul cel neluminat !

În patria zisă, acuma: ,, română ,,

 ,, Feriți - vă de dobitoc sugrumat! ,,

Și Paștele - i dat la evrei în zi sfântă  (!)

Și altora de pe tărâmul iubit ;

Dar tot pe acolo minunea nesfântă

Îl tot amăgește pe cel necăit (!)

Iar anul cel nou :nu știmsigur când este

Doar de descifrăm într-un Vechi Testament,

Căci bestia ce fi -va, curând : o poveste

Schimbat-a din ,, vremi ,,  și porunci cu îndemn -

Veniți, batalioane române : acasă ...

A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...

3 ciobani într-o căruță și-un măgar pe drum îi duse

La cumpărături în piață, hotărăsc pe 3 produse:

Vacă, scroafă sau o rață, bacii, banii  ba îi bagă,

Să aleagă.

Ba să nu ia chiar nimica, după ce au în desagă.

Numai doi păstori cumpără rațe, vacă ia doar un cioban

Exact unul din aceștia ia o scroafă dând la ban.

Moldoveanul își ia vacă

Numai dacă

Ungureanul ia o rață

De la piață.

Ungureanul își ia rața numai dacă ia vrânceanul

Scroafă grasă cu purceii ce-i va naște ea la anul.

Nu ia rață ungureanul

Dar își cumpără vrânceanul

Vacă mândră și frumoasă

Ce au cumpărat ciobanii și au dus acasă?

de Marius Boacă

Nu te-am mai găsit.

Plecasei  odată cu păsările călătoare

adunate în cercuri concentrice

.

ascunsă undeva

la mijloc

printre sute de aripi și țipete

.

Frigul de afară îți aburise ferestrele casei

ofilise florile

în jurul trecutului tău se făcuse liniște

.

a fost primul și cel din urmă moment

de liniște

când n-am mai auzit urletul tânguitor al câinelui

.

la  oblonul debaralei tale cu dragoste

apăruse o gaură imensă

prin care se vedeau de departe

scheletele morților

.

Sadic. Nu te-aș fi crezut în stare să faci asta!

Este peste puterea mea de înțelegere

.

nimeni n-a putut să-și explice atunci

de ce ai părăsit câinele?

.

Am rememorat amintiri

de când mergeai la grădiniță

nedespărțită de el

.

Primul meu gând

a fost să cumpăr două bilete de avion; unul de dus

și două de întoarcere

.

Spaima de apă mă ținuse treaz tot drumul

văzusem cum  agonizase sub ochii mei

noaptea

.

Speram să ajung înaintea ta; am așteptat zile întregi

numărând stelele

.

gândindu-mă la bărbatul cocor de care te îndrăgostisei…

imaginar! O minciună sfruntată

.

ultima…

Ai putea să scrii un roman.

Gândurile ar fi un Cal Troian.

Evenimentele expuse ar uimi

Impunând prezența unei agerimi.

Faptele s-ar schimba în bine,

Fără cei care vor să dezbine.

Ai etala abilitățile prin scris

Imagine reală dintr-un paradis.

Inimile-n piepturi, toate laolaltă,

S-ar deschide ca o floare învoltă.

Sentimentele n-ar mai fi de izolare

Și efectul n-ar mai fi de oscilare.

Nu am mai șovăi și nici ezita,

Și-n viața noastră n-am mai imita,

Metehne ce luptă împotriva calității

Și patimi, slăbiciuni contra virtuții.

Dulce si firava viata.

Tine-ma mereu copil

Cum ma tinea,mama in brate .

Lasa-mi inocenta pura

Sa rasune-n asta lume.

Lasa-ma sa zburd,

Sa cant,sa joc voios,

Sa nu stiu greul din lume 

Ce m-asteapta si pe mine.

-U.A-

O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?

Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău

Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală

Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,

Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,

Pentru raze de soare și ploi în amurg,

Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.

Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,

Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,

Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,

Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.

Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,

Pentru liniștea serii și foșnetul lin,

Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,

Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.

Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,

Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,

Căci în inima plină de recunoștință curată,

Găsesc bucurie, pacea adevărată.

Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,

Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,

Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,

Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.