Gândurile Domnului despre tine
În palma Lui e scris numele tău,
Sub stelele nopții, sub raze de rău,
Te știe din zori, dinainte de timp,
Ești parte din planul Lui cel mai sublim.
În ochii Lui, ești floare de dor,
Lumina ce crește pe-al vieții ogor,
Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,
El suflă speranță, El rana îți strânge.
Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,
El te veghează la fiecare pas,
Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,
El vine în urmă, te cheamă oricum.
Te vede curat, te vede întreg,
Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,
Ești visul Lui viu, ești cântec și har,
Iubirea ce-și are în ceruri altar.
Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,
Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,
Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,
E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.
Poezii din aceiaşi categorie
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Din mila ta, din mila mea..
Mereu să strângi în cer ceva,
Din mila ta, din mila mea,
Căci sufletul de mucava,
Nicicând apoi nu te-ar ierta.
Mereu să dărui la sărman,
Din mila mea, din mila ta,
De-o fi și cel din urmă ban,
În cer, bogat să poți zbura.
Mereu s-alini pe omul trist,
Cu mila ta, cu mila mea,
Un suflet pur ca al lui Crist,
În rai pe veci să poți avea.
Ferească răul zilnic soarta,
A mea, a ta, a orișicui,
Ușoară să ne fie judecata,
Când toți vom fi la mila Lui.
Viața amară
De ce esti viata atita de amara
Ti-am dat de toate tu sa le incerci
Sa simt acum ca tu imi esti povara
Acum n-am leac pe tine sa te tratez.
De ce esti viata atita de parsiva
Eu zi de zi la tine ma gindesc
Si vreau ca tu sa fii mereu o diva
Iar tu incerci sa dezamagesti.
De ce esti viata atita de murdara
Cu bani nimic nu poti ca sa platesti
Si nici macar singuratatea-n lume
Si daca asta chiar nu ti-o doresti.
De ce esti viata asa de blestemata
Tu crezi ca eu voi sta asa de neclintit
Sa stii tu acum ori niciodata
Ca eu voi fii asa ca la-nceput.
Te-nseli amarnic viata chinuita
Printre straini ai lucru tare greu
Cu gindul ca mai e putin
Am sa lupt cu tine ca si cu un leu.
De ce esti viata atita de amara
Ca nici macar tu nu ma-ntelegi
Sa fii mai buna ca odjnioara
Sa fiu si eu un suflet printre REGI.
Ce pot sa-ti spun acum e lucru mare
Eu tot acelasi o sa fiu
Chiar daca tu-mi vei fi salvare
Eu te iubesc asa cum tu o stii.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
Alte poezii ale autorului
Durerea
Atâtea dureri...
Atâtea întrebări fără răspuns.
Atât de multe răni sângerând.
Săgeți înfipte în inimă.
De nimeni înțelese.
De multi batjocorite.
Răni dureroase.
De nimeni mângâiate.
Strigând după ajutor.
Ei părând surzi.
Nori negri atât de grei.
Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.
Zilele trec.
Durea devine tot mai insuportabilă.
Cel rău șopotind... fă-o.
Dar nu vreau a mea mamă să sufere.
Nici în Foc să ard o veșnicie.
Să fie ăsta sfârșitul?
Paradisul sufletului meu
Amar
Amara-i fiecare noapte
Pe care o dorm iar plangand
Ca visinile ce nu-s coapte
Amar, adorm cu tine in gand
Amare mi-s diminetile toate
Cafeaua e si ea amara
Ca daca pui tu zahar, poate
Pot sa ma bucur de ea iară
Amar mi-e sufletul mereu
Ca visinile ce nu-s coapte
Mie imi e, tie ti-e greu?
Macar cat imi e mie, pe jumate?
Amare zile, amare ganduri
Tot ce-i in urma ta-i amar
Amare mi-s a mele randuri
Ca tu nu vezi, scriu in zadar..
Amar pe limba, amar in gura
E doar rece, gri, uscat..
Pe ce-ai calcat si tot in urma
E amar de cand ai plecat.
Casa de zahar
Ce cauti aici oare
Tu care dai tarcoale
Ai ajuns aici din greseala
Sau ai fost nevoit sa iesi
Din a ta viata
Relaxeaza te,putin mai mult
In aceasta casa de zahar
Nu gresesti,deci nu ai cum sa platesti pentru ceea ce ai facut
Nu esti singurul sa stii
Doar unul din milioane de adulti,copii
Insa nu sta prea mult,
Logic ar fi sa stai pana consumi destul
Peretii pot avea ce gust vrei tu
Iar aerul sa miroasa a parfum
Tu decizi,in aceasta casa dulce si satioasa
Dar nu uita
Ca aici nimeni nu e real
Iar usa inchisa ca raul de care iti e frica sa nu intre si sa te sterpeleasca
Va ajunge sa te inchida pe viata
Iar tu vei muri de diabet
Ca altceva nu aveai de facut
Decat sa mananci din aceasta
Casa de zahar
Care te face acum sa crezi ca e mai mult nesanatoasa,amara
Lacrimile
I. Câte lacrimi am vărsat
Câte vorbeam înșirat,
În zadar.. că nu sa meritat
Tu să auzi ce am îndurat..
II. Câte vorbe tulburătoare
Din certuri nestăpânitoare
Câte uși trântite..
Din gesturi neîmplinite
III. Câte certuri în zadar
Aruncate într-un șanț,
Plin de ploaie amară
Cu lacrimile mele de aseară..
IV. Câte vorbe tăioase,
Din loviri apoase
Cu multă îndurare am suportat
Faptele ce s-au remarcat.
V. Câte lacrimi! Câte ploi!
Cât orgoliu între noi..
Câte vorbe aruncate-n aer
Rostite știind că doare!
VI. Am rezistat cât sa putut ,
Dar tu nu ai mai vrut
Am rezistat cât a durut ,
Dar deja.. paharul s-a umplut.
VII. Răbdarea mea s-a dus
De mult, în jos, pe vale..
Pe valea regretului supus,
De a te lua sub îngrijorare
VIII. Oare.. chiar sa meritat ?
Să te îngrijesc fără încetare
Fiindcă.. nu mi-ai arătat
Că într-adevăr ne-am împerecheat
IX. A fost doar un capitol
Care abia gândeam
Nu mă așteptam la asta ..
Că se va întâmpla
X. Câte vorbe, m-au tăiat
Mai tare m-au încăierat
A durut mai tare ca un cuțit
Vârât în inima surprins ..
XI. Câte șanse mai avem?
Să fii din nou al meu
Să petrecem zilele împreună
Cu plimbări sub clar de lună..
XII. Câte stele sunt pe cer
Nici în ochii tăi n-am văzut
Că tu ești doar o stea
O stea de pe pământ
XIII. Poate sincer e ciudat
Privindu te acum pe tine
În dilemă iară sunt
Că sunt mereu cu gândul la tine
XIV. Cât timp o să mai stai ?
În mintea și sufletul meu
Deja.. oricum te-ai mutat
Și fizic, și psihic de tot
XV. Cât timp mai am ?
Să uit cu totul de tine
Pentru a putea visa
Pe toți înafară de tine..
XVI. Cât timp o să-mi ia?
Să uit de tine ca persoană
Pentru că altfel.. nu aș putea
Fiindcă îmi vei o fantomă
XVII. Cât o să umbli așa?
Prin amintirile și gândurile mele..
Ieși odată din mintea mea!
Ca să pot să dorm liniștită
XVIII. Să nu mai am insomnii
Sau perna udă de lacrimi mii
Măcar ăsta să fie un dar
Dacă durere deja mi-ai dat
XIX. Cât timp o să ne ia?
Să ne uităm treptat
Mai întâi cu fizicul și prezența
Apoi cu gândul și inima..
XX. Câte lacrimi în zadar!
Câte orgoliu între noi
Câte vorbe.. câte ploi!
Care vor rămâne între noi..
Închipuire
N-am știut să te primesc,
Nici să îți răspund firesc.
Eu am fost doar un obstacol,
Ție-ți trebe’ un miracol!
Tu erai furtună vie,
Eu, un zid făcut din frică.
Și m-ai vrut așa cum sunt,
O „floare” de ceață risipită.
Mi-ai citit pașii pe față,
Mi-ai avut grija de mamă,
Și în loc să mă apropii,
M-am ascuns în a ta palmă.
Tu, Soare și caldă.
Eu, Luna și rece.
Ai crezut că sunt iubire,
Pe când eu eram doar…
Azi, când este „ora zece”,
Poate tu deja mă uiți.
Dar să știi…ai fost lumină,
Iar eu orb printre căzuți!
Răspuns la „Utopie”