𝗗𝗢𝗥 𝗗𝗘 𝗜𝗡𝗩𝗘𝗥𝗦

Perfecțiunea calculată nu doar că pierde autenticitatea, ci sufocă prin monotonie, obosește prin repetiție și estompează orice urmă de dinamism și umanitate! 

Marius Ene , Polonia, 2025

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

Echilibrul existențial are nevoie de momente extreme pentru a rămâne constant și funcțional.

Marius Ene, Aprilie 2026, Turcia

Mă-ntorc adesea în copilărie 

Ca un trifoi firav, vioi și mut

Și an de an prezentul e trecut

Arareori cu patru foi și absolut 

Marius Ene, August, Polonia 

E vis de ianuarie, e zi încă scurtă,

Așa cum îl văd, deloc nu mă-ncântă,

Pornit pe un ton ce încă e mut, 

Mă lasă să dorm puțin în strănut 

Lumina subțire de zi se agață,

Doar norii acum se mai răsfață,

Captiv de imaginea albă, pustie,

Un nou strănut îmi dă frenezie

Deși pare că totul e gol și domol,

Mi-am amintit de sertarul cu biseptol,

Și-i plin și de blistere ce sună a tablă 

În singura lună ce pare a iarnă 

Abia trece timpul, un leneș ca noi, 

Cu planuri mărețe, lăsate pe joi,

În haina de casă, cu lână și scame,

Devin actorul aceleiași drame

[Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu]

Aş vrea să fiu din nou

Copil, neant de puritate fină

Să-mi deslușesc eternul cel comun

Să fac din mine un tablou

Să-mi fie pânză gândul meu curat

Să-mi nasc din nou povestea, în lumină 

Ștergând Barocul supraevaluat

Căci pânza cere-o altă tușă fină

Setez lumini și umbre noi să se atragă 

Las forme fără fond să se retragă 

Pictez cuvinte calde prin stilou

Să fiu pictură vie din noul meu tablou

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

În miezul nopții 

Sufletul îmi plânge 

Chemarea morții 

Încet și sigur din urmă m-ajunge 

La fel ca hoții

Mi-ai luat tot și inima-mi plânge

Ți-ai înfipt colții

Sufletul din mine încet se scurge 

Mi-am pierdut speranța 

Încet mi-am distrus viața 

Brusc se lasă ceața 

Aștept să vină dimineața 

Poate la răsărit îmi recapăt speranța...

Poate îmi reconstruiesc viața 

Poate la răsărit totul o să fie bine 

Poate la răsărit o să te-ntorci la mine 

Sau poate răsăritul este doar un alt apus

Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s

Poate că n-am dreptul să te privesc

Poate că n-am dreptul să te iubesc 

Poate că n-am dreptul să trăiesc

Dar am toate drepturile să-nebunesc...

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,

Și fiecare sunet e un țipăt neuman,

Născut de mine, și înfiat de lume,

Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.

Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,

Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,

Iar sângele ce-mi curge printre rime,

Încheagă un poem ce n-are autor.

Cântarea mea nu caută iertare,

Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,

E trupul meu strivit de orișicare,

De Dumnezeul care tace crunt.

Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,

Ca un ocnaș al propriei lumini,

Și-n mine clopotul durerii bate,

Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.

Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,

Cu gura spartă-a dorului prelung,

Și fiecare notă, mă supără și miră,

Că n-o aud decât atunci când plâng.

Iar cântecul, o lacrimă tăcută,

Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,

Să strige lumii cu o șoaptă mută:

Veniți, azi cântă versuri, un străin!

Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,

O cruce fără nume, fără semn,

Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,

În care cântecul prin sita lumii-l cern.

Se frânge lumina pe tâmpla serii,

ca o aripă mistuită de zbor.

Frunzele se înalță în văzduh,

dintr-o durere pe care pământul o poartă.

Am întrebat cerul de ce se întunecă,

iar norii au tăcut,

lăsând ploaia să fie singurul răspuns.

În picături, sufletul meu s-a recunoscut

ca într-o oglindă spartă.

Și atunci am știut că nu pot fugi

de tăcerea ce mă apasă,

căci tăcerea nu e un gol,

ci glasul nevăzut al unei inimi

străpunse…