Dor

A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...

Aș scrie despre noi, 

Noi la început doi, acum trei, de fapt unul

Unul despre noi și noi doi despre unul,

Un strop în spațiu, un punct în timp,

Un praf de stele amestecat în...trei... în unul.

Și când suntem trei noi suntem unul,

Suntem întregul Univers arzând în noi,

În stelele ce poartă în ele praf,

Din doi, în trei, în unul.

Și ard și luminează bolta,

Cu neutronică iubire,

Noi vom fi cândva de sus,

Povesti de doi, de trei, de unul.

Și vom veghea sclipind în doi,

La ani lumină de iubire,

Undeva in spațiu timp,

Cum 1 este 2 în 3 doar 1.

timpul s a oprit in loc

de cand ai plecat, nu mai visez

nu mai sper, nu mă mai regăsesc.

încerc sa nu ma gândesc la noi,

sau la ce puteam fi,

sa adorm fara sa-ti aud vocea in fiecare zi.

vocea care îmi așternea

un zâmbet de copil pe buze, zâmbet fragil, sensibil dar adevărat

si care îmi făcea inima să zburde, fiind tot ce aveam mai drag.

m-a durut si încă doare

dorul de tine nu s-a estompat,

lăsându-ma sub semnul întrebării “oare m-ai iubit vreodată cu adevărat?”.

am privit cum vara s-a scurs,

ca și iubirea dintre noi,

s-a stins, s-a rătacit in apus.

vântul a suflat, rece si distant

luând si ultima fărâmă rămasă

din tot ce am avut cândva,

o dragoste copilărească.

-M.

Am niste pere,

sunt cam rebele.

o comunitate au format,

apoi le-am mancat.

Dupa ce le-am inghitit,

m-au intrebat de ce le-am mancat.

le-am zis ca am poftit.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Sunt anonim,

Postez în...diverse

Sunt cadru divin,

Creat de Celeste,

Sunt anonim și...

Asta-mi permite,

Sa scriu ce gândesc,

Chiar dacă numai am...

Cuvinte.

Sunt tot anonim,

Nimic nu se schimba,

Nici lumea de azi,

Trecuta în tăcere,

De mâine mai rea,

Iar liniștea noastra,

Devina sihastra

Și noi tot mai rai,

Lângă ea.

Mă aflu-n mintea mea spurcată,

Mă uit la marea necurată

Și mă gândesc cu gând amar

La cea de peste hotar.

Privesc la valurile tulburate,

Nu pot să dorm,cât sunt pe moarte

Și chiar de mâine voi muri,

Noi într-o zi ne vom găsi.

Mă aflu în mijlocul unui cuvânt,

Departe sunt de tine,

Aștept să vii la al meu mormânt

Sau măcar să-mi spui “Iubire”.

Și poate cerul va-ngheța

Căci vocea ta n-o pot uita,

Mă-nvăluie liniștea târzie,

Trupul tău aș vrea să fie lângă mine.

Sub valul rece și tăcut

Te-aștept, tu dorul meu pierdut,

Și-n noaptea care vine,

Te strig pe nume,a mea iubire.

N-am știut să te primesc,
Nici să îți răspund firesc.
Eu am fost doar un obstacol,
Ție-ți trebe’ un miracol!

Tu erai furtună vie,
Eu, un zid făcut din frică.
Și m-ai vrut așa cum sunt,
O „floare” de ceață risipită.

Mi-ai citit pașii pe față,
Mi-ai avut grija de mamă,
Și în loc să mă apropii,
M-am ascuns în a ta palmă.

Tu, Soare și caldă.
Eu, Luna și rece.
Ai crezut că sunt iubire,
Pe când eu eram doar…

Azi, când este „ora zece”,
Poate tu deja mă uiți.
Dar să știi…ai fost lumină,
Iar eu orb printre căzuți!

Răspuns la „Utopie”

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

Cândva, în umbra morții tale, m-am născut

Din mare, din cer și pământ,

m-am prefăcut din nou în lut!

Și m-am întors către primordiala stea

Ce sufletu-mi cu lumină adăpa...

În umbra morții tale am strigat

Și tot în mine iar am sfâșiat...

Apoi din bucățele colorate, mii,

Am născut, cu greutate, fluturii..

În umbra morții tale am jelit un vis

Apoi m-am dus iar toată în abis.

Și-n marea de întunecime

m-am prăbușit adânc, în mine!

În umbra trădării, inima s-a frânt,

Când dragostea a fost pătată de neîncredere.

Ochii ce-au promis eternitate s-au întunecat,

Și sufletele s-au despărțit în tăcere.

Cuvinte dulci s-au transformat în minciuni,

Iar zâmbetele au ascuns tristețea adâncă.

Înșelăciunea a lăsat urme adânci în inimi,

Iar dragostea s-a stins, pierzându-și strălucirea.

Ochii ce-au strălucit acum se sting,

Când iubirea e pătată de minciună.

Cuvinte ce-au fost jurăminte se risipesc,

 Şi sufletul rămâne singur în pustiu și durere.

Dar din durere se naște puterea de a ierta,

De a învăța că poveștile nu-s mereu perfecte.

Că oamenii greșesc, dar iubirea adevărată rezistă,

Și învățăm din înșelare să prețuim sinceritatea.

Ce să fac când tu nu ești? 

Să mă săruți, să mă iubești? 

Și doar dorurile-mi sunt 

Ce mi au rămas, un jurământ. 

Ai fost doar un străin frumos 

Ce mi a întors viața pe dos, 

Doar un înger efemer 

Ce m a lăsat într-un infern. 

Din rai în iad m-ai aruncat 

De la extaz la agonie, 

M-ai preschimbat și ai plecat 

Și m ai lăsat în nebunie. 

Dar ce dăruiești asta primești 

E doar o vorbă, una bună 

Ceea ce faci asta și ești 

Și karma se răzbună...