Inexistență

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…

Știind că viața nu e nesfârșită

Închid în clipă infinitul,

Privesc spre cer-sunt fericita,

Și veșnic mi se pare-a fi zenitul.

Dar suflete se sting,

Și-atunci încremenesc și zâmbetul dispare..

O,vei apune-al vieții noastre soare?

Cu-atat mai mult eu te iubesc.

Cat doare asfințitul,acel moment când tăcerea bate

Precum un clopot,târziu în noapte..

Ma-ntorc la clipa de acum,

Doamne,as inchide-o-n vesnicie

Cu raza soarelui,cu zâmbetul,cu râsul celor dragi,

Cu foșnetul de frunze,cu-al florilor parfum,cu dansul fulgilor de nea,

Cu+al marii fascinant albastru,cu  frumusețea ochilor cu strălucirii de astru.

E noapte..,și cade-o lacrima,și se-aud șoapte:

O,viața,ești că o carte ce se sfârșește trist..

De-aceea iubesc fiece răsărit

Și la apus mi-e gandu-nchis precum e noaptea.

Zâmbesc,și plâng...înca exist...

Primeste-ti viata-n dar, tu Suflet ravasit,

Opreste te putin si Si te mai odihneste ,

Asaza te sub cerul clar de Rasarit

Sa vezi Lumina cum se naste

Si cum invaluie ființa  toata!

Si bucura te si mai iarta

Si nu mai fi tu necajit!

O viata ai, invata să trăiești!

Si nu mai alerga in mii de randuri …

Invata sa te odihnesti!

Opreste te si vezi Apusul!

Opreste ti mintea, aduna ti  gandul

Si bucura te de frumosul dar

Caci clipele prea repede se sting

Si mult prea repede ne trecem

Si ajungem tristi si reci la capat!

Fara a sti de ce-am trait

Si fara sa fi zabovit

In clar de Luna sa ne fi plimbat,

Si cantecul naturii sa il fi cantat!

O melodie este viata, Si noi compozitorii ei

Deci scrie-o  lin , si nu in graba,

Asterne strofele pe rand,

Ia pauza cand versul se destrama

Si ncepe de la capat surazand!

Timid este gândul

Cu care ai descoperit

Tainele din priviri.

Frumos este visul

Cu care ai dezvăluit

Subconstient din adâncuri.

Credul este sufletul

Ce speră intr-un sfârșit

Al suferinței din corpuri.

Umil este trupul

Lovit si vlăguit

Sub grele poveri.

Plăpând este spiritul

Ce nu s-a dezlănțuit

Din liana de ocări.

Liniștitor este fumul

Ce se-nalță în infinit

Ducând mii de gânduri.

Mister este destinul

Ce nu l-ai deslușit

Ascuns în căutări.

Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.

Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?

Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.

Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.

Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.