Noroc în dragoste

So many flowers, and fields full of bloom,

Yet out of them all, it’s you I’ve chosen soon.

From all the words the world could ever name,

My favorite one will always be your name

A sky so blue, with countless stars to see,

Yet yours is the one that shines for me.

So many places the world could hold,

And still we met— the story of us was told…

So many faces walking on this earth,

And still we met, our souls found their worth

So many moments through space and time,

Yet we still met in the same divine line

So many tangled roads we could have missed,

Yet we walked the same and softly kissed…

So many cold hands in the world to find,

And still we met, our warmth intertwined

So many eyes, so gentle and kind,

Yet yours met mine and caught their shine

So many kisses, lost in the air,

And still we met—the sweetest pair

So many memories, scattered and free,

And still we met, cuz you found me.

It wasn’t fate, nor luck above,

It’s simply us — we chose our love.

De în ochi te-aș fi privit , de-ar fi fost lacrimi amare

Dulce dragoste scrisă între două inimi pare

De teamă să mi te duci ar cădea și un soare

Ca stelele stinse printre gânduri și fețe pale

De atâta dor focul să nu te ardă

Căci pentru tine mi-aș fi rupt din suflet

De răni ai ști că inima nu iartă

Sărutul nostru mare în apus de violet

De ar fi să te iubesc o fac până la moarte

Mi-aș tăia aripi , mi-aș fi strivit și vise

De n-ar fi fost viața să ne desparte

Acolo unde inimile , una în alta se lovise

Iar când plouă să ști, îs a mele lacrimi ude

Ca să fii fericit , tre’ să ștergi din amintiri

În genunchi căzută în ecouri surde

Târându-ți numele prin mănăstiri

Căci dacă sufletele noastre se potrivesc

Chiar de ar fi de tot acoperit

Un loc acolo de-ar fi am să-l găsesc

Unde iubirea noastră încă n-a murit.

Nu ești genul meu , nu sunt genul tău

Dar când suntem separați e mai rău

Să îți spun că ești totul meu ? , e tupeu

Tu îmi dai aripile alea pân’ la cer, zău

Zeu îmi ești , iar eu ție îți sunt aleasă

Floare ca un corp aprins, de tine culeasă

Dintr-o movilă plină de buruieni

Cuprinsă într-un tablou de păienjeni

În refugiu față de tine și lume

Vântul șuieră în fața ta și-ți spune

Că îți sunt datoare să te iubesc

Și când stelele se unesc

Nu-ți cer să-mi dai luna de pe cer

Nici toată dragostea ce-o ții de frică închisă în tine

Vreau doar să mă lași să te iubesc eu sincer

Să mă lași să te ridic pân’ la stelele divine

Nici să-mi fi tu căzut la picioarele mele

Tot ce vreau e sa te țin cu brațe călduroase

Să mă lași să-ți fiu eu ție aleasă cu numele

Să-ți alung toate gândurile dureroase

Să-ți alin tăcerile și războaiele din copilărie

Să-ți vindec rănile ce adânc te taie și te doare

Rupându-se în cioburi goale din memorie

Să-ți fie nopțile de ceață pustii de vise, mai ușoare

Eu nu am să-ți cer ce nu mi poți da

Dar vreau ca tu să-mi ceri ce-ți pot eu dăruii

O viață  să te iubesc de mi-ai acorda

Căci mâna caldă oricât ai vrea nu se poate înlocuii

Și de nu mă vei lăsa să te urc pân’ de tot la soare

De durere-n ochi mă sting cu lacrimi surde

Ofilindu-se în risipă toată această mută scrisoare

Ucigându-mă orbește ce sufletu-mi pătrunde

Ai zis ,,promit” , ai zis… mă arunc   

Pe drumuri prăfuite, în inimă un gol adânc.

Dragostea noastră, am crezut că o să-și revină,

Acum e doar o umbră, o cădere în surdină.

Aripi rupte, încercând să zboare,

Dar frica le ține, aluzii clare

Ai plecat , fără a-mi lua la revedere

Și eu rămân aici, cu dor și durere.

Golul de tine mă sufocă în noapte,

Îmi răsună-n cap doar șoapte,

Dragostea mă arde, pupila mi-e diluată ,

Te am în minte, ca o amintire fixată.

Nu știam că cerul negru poate fii și albastru

Cum nu știam nici că te voi iubi așa de mult

Și că din tot sufletul făcut dezastru

Pierdută, a mea inima va fii un exult

Înainte să te cunosc nu știam ce înseamnă iubirea

Înainte nu știam nici că trandafiri au miros

Acum știu că stelele nu-și pierduseră strălucirea

Ci îmi erau ochii acoperiți de-un negru dureros

Înainte să te cunosc viața nu avea un real sens

Credeam că dragostea e doar scrisă în povești

Înainte Jane Austen era o minciună spusă intens

Ca în romanele ei era imposibil să iubești

Totul era așa înainte să te cunosc

Căci n-am trăit până atunci cu adevărat

N-am fost mai fericită, trebuie să recunosc

Înainte să te cunosc eram doar un gol uitat

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

Sub semnul crizei, țara se-ndoaie,

Restructurări, cu tăieri fără leac.

Funcții de bază, subit se curăță,

Dar banii curg, spre altare și-n sac.

Armata-i uitată, în timp ce războiul,

Se-apropie de graniță, amenințător.

Rezerviștii sunt lăsați, deoparte, în umbră,

De parcă-n țara asta, n-ar fi apărători.

Biserica-i grasă, petrecând în tihnă,

Partidele sug, fără să se mai sature.

Mii de academicieni, indemnizați regește,

În timp ce sportivii, stau deoparte, în umbră.

Angajăm ai noștri, pe pile și favoruri,

Nepotismul tronează, sfidând orice lege.

Competența-i uitată, meritul e-o glumă,

Doar clanul contează, restul e-o amăgire.

Poporul suspină, sub povara datoriilor,

În timp ce-n palate, se-mpart averi și rente.

O elită coruptă, ne vinde la bucată,

Și-apoi ne mirăm, de ce țara-i în declin.

Dar poate-ntr-o zi, se va trezi poporul,

Și-i va alunga, pe cei ce-l fură și mint.

Atunci poate, vom construi o țară nouă,

Unde meritul, și munca, vor fi la loc de cinste.

Iona

îndârjit vestitor

suspinând rugându-se înțelegând

puterea chemării la îndreptare-

izbăvită curățată scăpată

de-ntunericul iadului

cetatea 

Zilele trec, se scurg în nisip.

Lipsit de timp, dispar în ruine.

Câteodată mă cert, ca nu-s cinstit

Și ca mă mint, singur pe mine…

Nici nu mai scriu, creionu-i aspriu

Dorința-i copac, cuvântu-i funie

Efuzez cenușiu, respirând în sicriu

N-am scris de mult, foaia-i pustie…

Frica-i un punct și mă-npinge să pic

Dar ce e la fund, turme în costume?

Când am auzit că dragostea-i mit

Am pus inima în plic și am trimis-o pe lume!

Sunt un om izolat, aruncat în mulțime

Dar am cugetat, să-aleg un vis de-împlinit;

Un abandonat, în efluvii străine

Acum încerc, să construiesc - castele în nisip.

Și dacă plec, vor risipi stele din cer?

Dacă-ți povestesc, ai să menții secret?

Dacă nu mai scriu, oare mai sunt poet?

Dacă nu iubesc, oare mai trăiesc?

Această minunată viață,

Nu-i că o mustață,

O razi și crește alta,

Când o razi nu mai crește,

Căci ea nu se mărește,

Deci profită de ea,

Că alta nu va exista.

autor Panait Mirela