Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Keller Gabriela
Data postării: 3 noiembrie 2024
Vizualizări: 265
Poezii din aceiaşi categorie
Zbor infinit
În scăldat de apus,
Alene, în iarbă m-am pus.
Spre un vis m-am transpus,
Spre soare m-am înălțat.
La lumină mă uit,
De mine iar să uit.
O rază să dezghețe
Brumă sufletească,
Gânduri să se risipească,
Căldură să-și amintească
În vântul ce adie
O nouă melodie
Cu surâs de comedie,
Dar o altă energie.
Căci o clipă am zâmbit,
O secundă am orbit,
Un alt gând gândit,
Iar aripi am întins
Pentru un zbor infinit.
Singurătate
Singurătate
În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166
Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?
Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?
Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?
Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?
Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.
Simbol convențional
Într-o lume plină de dileme
Oare suntem robii concepțiilor,
Victimele tuturor decepțiilor,
Afișând nepăsători embleme?
Așteptăm cu nerăbdare timpul
Să ne indice drumul de parcurs,
Ca și când viața ni s-a scurs
Precum din clepsidră nisipul.
Evadăm din răcoarea gândului
În îmbrățișarea caldă a inimii,
Exclamând cuvinte-n acronimii
Și acceptăm ideea fondului.
Ne frământă adânci tradiții
Perpetuu în viața noastră,
Ca cerul de culoare albastră,
Urcând spre culmi în noi condiții.
Odă Omului
Ești miezul de pâine curat,
Ești izvorul cu apă zgobie
Ești cerul cu stele îmbrăcat.
Ești argila din care olarul
Urzește ulciorul vrăjit .
Ești sufletul pe care Domnul
L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.
Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.
Ai grijă ca el să nu moară
Atâtea furtuni îl înconjoară
Fii fiul acestui milenium
Și slavă-ți înalț și te cânt.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Lumea bețivului
În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,
un poet scuipă foc peste vise străine,
cu barba nespusă și ochii de drac,
înjură tăcerea și viața, stând pe ac
de păcate strivite sub ghetele goale
ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare
Bea spirt din pahare făcute din plâns,
îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,
într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,
el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”
Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,
când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.
Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,
scrie despre sânge, despre pulă și bar,
despre mama obosită și tatăl dispărut,
despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.
„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,
da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”
I-a fost călcat sufletul sub bocanci,
a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,
dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze
în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.
„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,
eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”
Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,
el visează o lume ce geme și schimbă,
e drac și e sfânt, e poetul pierdut,
cu rima în sânge și cerul tăcut.
Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,
știe: adevărul nu vine din șoapte.
Zbor infinit
În scăldat de apus,
Alene, în iarbă m-am pus.
Spre un vis m-am transpus,
Spre soare m-am înălțat.
La lumină mă uit,
De mine iar să uit.
O rază să dezghețe
Brumă sufletească,
Gânduri să se risipească,
Căldură să-și amintească
În vântul ce adie
O nouă melodie
Cu surâs de comedie,
Dar o altă energie.
Căci o clipă am zâmbit,
O secundă am orbit,
Un alt gând gândit,
Iar aripi am întins
Pentru un zbor infinit.
Singurătate
Singurătate
În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166
Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?
Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?
Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?
Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?
Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.
Simbol convențional
Într-o lume plină de dileme
Oare suntem robii concepțiilor,
Victimele tuturor decepțiilor,
Afișând nepăsători embleme?
Așteptăm cu nerăbdare timpul
Să ne indice drumul de parcurs,
Ca și când viața ni s-a scurs
Precum din clepsidră nisipul.
Evadăm din răcoarea gândului
În îmbrățișarea caldă a inimii,
Exclamând cuvinte-n acronimii
Și acceptăm ideea fondului.
Ne frământă adânci tradiții
Perpetuu în viața noastră,
Ca cerul de culoare albastră,
Urcând spre culmi în noi condiții.
Odă Omului
Ești miezul de pâine curat,
Ești izvorul cu apă zgobie
Ești cerul cu stele îmbrăcat.
Ești argila din care olarul
Urzește ulciorul vrăjit .
Ești sufletul pe care Domnul
L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.
Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.
Ai grijă ca el să nu moară
Atâtea furtuni îl înconjoară
Fii fiul acestui milenium
Și slavă-ți înalț și te cânt.
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Lumea bețivului
În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,
un poet scuipă foc peste vise străine,
cu barba nespusă și ochii de drac,
înjură tăcerea și viața, stând pe ac
de păcate strivite sub ghetele goale
ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare
Bea spirt din pahare făcute din plâns,
îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,
într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,
el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”
Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,
când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.
Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,
scrie despre sânge, despre pulă și bar,
despre mama obosită și tatăl dispărut,
despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.
„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,
da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”
I-a fost călcat sufletul sub bocanci,
a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,
dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze
în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.
„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,
eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”
Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,
el visează o lume ce geme și schimbă,
e drac și e sfânt, e poetul pierdut,
cu rima în sânge și cerul tăcut.
Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,
știe: adevărul nu vine din șoapte.
Alte poezii ale autorului
Dulcele amar
În ochii tăi se scaldă marea,
Ma scufund in ea,plutesc.
Pt o clipă-mi țin suflarea,
Sa pot rosti un te iubesc..
Glasul tău ma înfioară ,
Ma -nvaluie seducător;
Ca un sunet de vioară,
Penduland amețitor.
Arde mâna ta sub haină,
În trupul tău Ma cuibăresc.
Mă săruți in taină
Ma dorești si te doresc.
Sa fugim in lume oare,
Unde nimeni nu ne știe ?...
Si iubirea nu mai doare;
Sa fim soțul si soție
Ma iei in brațe si oftezi,
Cuprins de vise colorate,
Ce ai stăruit sa le pictezi
Pe cearșafuri șifonate.
Ne vedem diseară iar;
Sa uitam de ieri, de mâine,
Purtați de dulcele amar,
Ca soarta nu ne aparține..
Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Dorul de tine
Freamătă printre frunze
Numele tău pe buze.
Chipul meu curge din nor,
Plouat de al tău dor.
Prin pădurea -ntunecata
Silueta mea ciudată
Se perinda printre șoapte,
Rătăcind zi și noapte.
Pasărea imi cântă jalea.,
Vântul răscolește calea,
Pomii ma cuprind in taină,
Smulgandu ma de haină.
Aud urlete de fiară,
Ce in mine înghețara;
Să fug de ea,ori de mine,
Sa pot uita de tine?..
Căzuse-n palma mea
Din cerul tău o stea
Si plăpând, s a stins
În potopul meu plâns..
Pe ulița copilăriei
Mă duc pașii in trecut
Pe ulița copilăriei;
Acolo unde am crescut
Prin basmul jucăriei.
Timpul parcă s a oprit
Pe băncuța jerpelită,
Din fața blocului zbărcit,
Ce găzduia a mea ursită.
Prin culoarul de castane
Nălucile se tot perinda.
Amintiri de sub obloane
Se reflectă ca n oglindă
Nucul din colț se indoise
Sub povara norilor
Și n taină îmi șoptise
Din odiseea anilor.
Prin frunzișul de aramă
Goneam copil odinioară
Cu bătături in palmă
Săream pe asfalt o sfoară.
Caruselul e n rugină,
Toboganul ,ros în tălpi.
Ce scârțâie n surdină
Sub bătrânii plopi.
Farmecul s a risipit
În vizorul meu de adult,
Dar etern va fi iubit
Cuibul meu cel de demult...
Pe -un drum părăginit
Blocată -n timpi de așteptare,
Buza gării rău famate
Împrăștie în jur duhoare,
Împânzind drumuri ferate.
Pasaju-i stropit cu mocirlă
Colcăie de pași grăbiți;
Un glas ,sinistru, urlă,
Scrâșnind din dinți.
Sosea trenul , scârțâind,
Pufăie din a lui rugină,
Văităndu-se în gând
De a lui veșnica rutină..
Prăfuit până -n coate,
Mutilat de la uzură,
Lipsit de-o salubritate,
Putea până și -n gură.
Puhoi de oameni zdrențuiți
Sălășluiau pe culoare,
Înfometați și obosiți,
Dormitau pe niscaiva ziare..
Trenul porni din nou agale
Spre o destinație oarecare,
Tremurând din balamale,
Tânjea în sine o schimbare..
Moșule,ce faci, ești bine?
Moșule,ce faci ești,bine?..
Mă opresc iar pe la tine,
Să -mpart plictisu-n jumate,
Să te slujesc ca și la carte..
Ce poftești la prânz, bătrâne;
Oare cum e vremea mâine;
Apoi privim tăcuți pereții,
Numărăm tic -tacul vieții.
.. Radioul sună în surdină,
Tu sorbi din cana ta plină,
Ceaiul negru cu lămâie,
Ce povestea ta o știe...
Stai gârbovit la masă,
Pufăi din țigară arsă
Cu ochii țintiți la ecran,
Tastezi cu patos și elan..
Nici de cină nu te -atingi
Doar la gândul să învingi;
Ăsta -i țelul tău, sărmane
,Nu sa te vaiti la icoane.
C -ai fost bătut de soartă,
Să te usuci că și o plantă,
CĂ șezi în scaun, osândit,
Fără puteri, înțepenit..
Mă rogi cu voce stinsă,
Lampa să ți o las aprinsă,
Că iar somnul nu te fură,
Te răsucește și te -njură...
Dulcele amar
În ochii tăi se scaldă marea,
Ma scufund in ea,plutesc.
Pt o clipă-mi țin suflarea,
Sa pot rosti un te iubesc..
Glasul tău ma înfioară ,
Ma -nvaluie seducător;
Ca un sunet de vioară,
Penduland amețitor.
Arde mâna ta sub haină,
În trupul tău Ma cuibăresc.
Mă săruți in taină
Ma dorești si te doresc.
Sa fugim in lume oare,
Unde nimeni nu ne știe ?...
Si iubirea nu mai doare;
Sa fim soțul si soție
Ma iei in brațe si oftezi,
Cuprins de vise colorate,
Ce ai stăruit sa le pictezi
Pe cearșafuri șifonate.
Ne vedem diseară iar;
Sa uitam de ieri, de mâine,
Purtați de dulcele amar,
Ca soarta nu ne aparține..
Țipă al meu cuget..
De ce ,suflete hain
În dizgrație divină,
Te complaci meschin,
Te slobozi de vină..
Curmi orice simțământ
Pt tine ori din tine,
Arunci vorbe -n vânt
Fără regrete ori rușine..
Cu ultim năduf fixezi
Oglinda pătată și ciobită;
Te privești și te șochezi
Cum te strâmbă,te imită..
Și nu te mai regăsești,
Te ai sluțit inconștient.
Înlemnit te prăbușești
În fracțiune de moment...
Te sfârșești În țăndări,
Fără urme,ori răsunet .
Infumurit de lumânări,
Țipă al tău cuget..
Dorul de tine
Freamătă printre frunze
Numele tău pe buze.
Chipul meu curge din nor,
Plouat de al tău dor.
Prin pădurea -ntunecata
Silueta mea ciudată
Se perinda printre șoapte,
Rătăcind zi și noapte.
Pasărea imi cântă jalea.,
Vântul răscolește calea,
Pomii ma cuprind in taină,
Smulgandu ma de haină.
Aud urlete de fiară,
Ce in mine înghețara;
Să fug de ea,ori de mine,
Sa pot uita de tine?..
Căzuse-n palma mea
Din cerul tău o stea
Si plăpând, s a stins
În potopul meu plâns..
Pe ulița copilăriei
Mă duc pașii in trecut
Pe ulița copilăriei;
Acolo unde am crescut
Prin basmul jucăriei.
Timpul parcă s a oprit
Pe băncuța jerpelită,
Din fața blocului zbărcit,
Ce găzduia a mea ursită.
Prin culoarul de castane
Nălucile se tot perinda.
Amintiri de sub obloane
Se reflectă ca n oglindă
Nucul din colț se indoise
Sub povara norilor
Și n taină îmi șoptise
Din odiseea anilor.
Prin frunzișul de aramă
Goneam copil odinioară
Cu bătături in palmă
Săream pe asfalt o sfoară.
Caruselul e n rugină,
Toboganul ,ros în tălpi.
Ce scârțâie n surdină
Sub bătrânii plopi.
Farmecul s a risipit
În vizorul meu de adult,
Dar etern va fi iubit
Cuibul meu cel de demult...
Pe -un drum părăginit
Blocată -n timpi de așteptare,
Buza gării rău famate
Împrăștie în jur duhoare,
Împânzind drumuri ferate.
Pasaju-i stropit cu mocirlă
Colcăie de pași grăbiți;
Un glas ,sinistru, urlă,
Scrâșnind din dinți.
Sosea trenul , scârțâind,
Pufăie din a lui rugină,
Văităndu-se în gând
De a lui veșnica rutină..
Prăfuit până -n coate,
Mutilat de la uzură,
Lipsit de-o salubritate,
Putea până și -n gură.
Puhoi de oameni zdrențuiți
Sălășluiau pe culoare,
Înfometați și obosiți,
Dormitau pe niscaiva ziare..
Trenul porni din nou agale
Spre o destinație oarecare,
Tremurând din balamale,
Tânjea în sine o schimbare..
Moșule,ce faci, ești bine?
Moșule,ce faci ești,bine?..
Mă opresc iar pe la tine,
Să -mpart plictisu-n jumate,
Să te slujesc ca și la carte..
Ce poftești la prânz, bătrâne;
Oare cum e vremea mâine;
Apoi privim tăcuți pereții,
Numărăm tic -tacul vieții.
.. Radioul sună în surdină,
Tu sorbi din cana ta plină,
Ceaiul negru cu lămâie,
Ce povestea ta o știe...
Stai gârbovit la masă,
Pufăi din țigară arsă
Cu ochii țintiți la ecran,
Tastezi cu patos și elan..
Nici de cină nu te -atingi
Doar la gândul să învingi;
Ăsta -i țelul tău, sărmane
,Nu sa te vaiti la icoane.
C -ai fost bătut de soartă,
Să te usuci că și o plantă,
CĂ șezi în scaun, osândit,
Fără puteri, înțepenit..
Mă rogi cu voce stinsă,
Lampa să ți o las aprinsă,
Că iar somnul nu te fură,
Te răsucește și te -njură...