Timpul rămas

Ce ciudată e clipa aceasta,

Cu gustul ei amărui, de rugină,

Împietrită în vene, de parcă,

Nicicând n-ar fi timpul să vină.

Risipită pe aripi de fluturi,

Ricoșând egoist din cortina,

Unei lumi desenând începuturi,

Așteptând înnoptate lumina...

Și poate că focul, ...șăgalnic,

Răscolind ca un demon uitarea,

E doar clipa izbită năvalnic,

În destine ce-aleg așteptarea.

Peste umeri înfrânți de rutină,

Răsuciți în vitralii păgâne,

E veninul picurat pe retină,

E cenușa vărsată din urne.

Spune tu, dacă știi vreo cărare,

Drum săgeții aprinsă-n departe,

Printre vânturi de ploi și de mare,

Alegând între viață și moarte.

Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,

Chibzuință și rost să răzbată,

În oceanul de minciună și hulă,

Spre izvorul cu apă curată.

Nu e vreme acum de visare,

Ori de somn, sub a viperei umbră,

Dacă versul acesta te doare:

,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Nu știm să prețuim momente fericite,

Trăim prin fantezia romanelor citite,

Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,

Ne fascinează mintea și drumul spre suire.

            Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,

            Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,

            Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,

            Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.

Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,

Motive sunt multiple: invidie și bani,

De avem o datorie sau ei ne sunt datori,

Findul e haotic, in circ și tărăboi.

              Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,

             Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,

             Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,

             Covidul fantomatic devine nepăsare.

Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,

Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,

Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,

Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.

Nu râdeți! ...e vreun doctor pe aici?

Să sune cineva la 112,

Mi-e rău de-atâta fericire cu sclipici,

Și beznă cât încape-n noi.

Să vină cine vrea să vină,

Să spună orice-ar vrea să spună,

Degeaba-afară e lumină...

Dacă în noi e noapte, fără lună.

Și roiuri nesfărșite de himere,

Trecând prin timp, purtate de uitare,

Asemeni unor de haite de hiene,

Pândind orice moment de ezitare...

Să vină cu cisterne pompierii!

Cu ei, furtun și-o scară să aducă,

Să spele lumea de bacterii,

Cu mult săpun, și cu un ghem de cârpă.

Ca oamenii să vadă adevărul,

Din urmă așteptându-l să trăiască,

Pe-Adam senin, mâncându-și mărul,

Curaj de vor avea în ochi să îl privească.

Ce greu miroase cerul a ospiciu,

Oare să vin, ...sau să mă duc?

Martor întâmplător la un etern supliciu,

În colț, pe drum spre balamuc.

Să sune careva la prefectură!

M-aude cineva în univers?

M-am rătăcit cu cei ce mint și fură!

Opriți planeta! ...sau cobor din mers...

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Mi -ai scris în toi de noapte 

Mesaj subit,de bun rămas;

Alunec printre șoapte 

Dezgolită, fără glas 

Cu ce i -am greșit , Doamne;

Îmi ești martor, sfetnic bun.

Dä-mi putere pt mâine 

Să nu mă frâng,ori descompun..

Ploile mă udă iar

În odaia mea, umbrită.

În cerul gurii,gust amar 

Și orice zgomot mă irită..

Mi -as dori să zbor departe 

Până la capătul de lume 

Și să -ti dedic o carte

Din iubirea mea -n volume...

La capătăi ți -o las în taină,

Iubit al  meu, fără de nume.

Sub un clar de lună plină 

Voi dispărea fără urme...

Mă întorc, iubitul meu

Pe drumul presărat cu flori,

Luminat de curcubeu 

Fără strop de nori.

Mă aștepti în prag

Cu zâmbetul pe buze;

Chipul tău atât de drag

Îl pictam pe frunze.

Mă privești visător, 

Eu în brațe te cuprind;

Să-mplinesc al meu dor

Din suflet și gând. 

Îmi șoptești cu freamăt, 

Mă săruți cu pasiune, 

Cu senzații Mă îmbăt, 

Mă dezbraci de rațiune.

Timpul de l-am stăvili ,

Iubirea s o pecetluim, 

Să ne supunem febrili 

Și n inimi s o zidim.. 

Orizontul e pierdut 

Pe-o mare -ntunecatä

Împrăștiind tăcut 

Năframa-nlăcrimată 

Sub vălul neguros

Plutea înfrigurată 

La cârma vântului tăios 

Bolta încruntată. 

Luna,printre umbre

Licărea cu sfială 

Gălbejită din fire

Cu nuanță virtuală. 

Hoinărea o barcă 

În vârtejul apei

Ìmpänzitä leoarcä

Sub spasmul pleoapei  

Fălcile adâncului 

O sorbeau însetate, 

Spre brațele malului 

Din răsputeri se zbate.

Se -agăță de -o buturugă

Zdrobindu -se de stânci 

In strigäte de rugä

De-ale sufletelor voci...

Din pânza neguril lăsate 

Răzbea volbura de ciori,

Din roiul frunzelor uscate, 

Împrăstiau in jur fiori. 

Pomii dezgoliți tresar 

Sub croncănitul zgomotos, 

Ce trâmbița -n ecou bizar

Mesajul corbului spinos.

Apoi ploaia întrerupse 

Zarva iscata din senin .

Cardul smead tăcuse, 

Curmat de un suspin. 

Se pitulă într-o spărtură,

Rotinndu-și ochii cei de sticlă, 

Tânjind stropii de căldură, 

Iscodind prin păclă.

Vântul alunecă din nori,.

Zgribulindu le penajul,

Răscolindu I până n pori

Și I cuprinseră vârtejul. 

Cu aripi frânte, fără vlagă

Se dezlegară de furtună, 

Agățăndu se de o creangă,

Piloteau sub clar de lună. 

Burnița de dimineață 

Și văzduhul amorțit

Picura din ceață 

Din cerul ostenit  

Aripa din scoarță 

Tănguia răzleț, 

Înlemnită la față, 

Pișcată de îngheț.

Copacii ruginiți 

Din petale curgeau, 

Priveau încremeniți, 

Din ramuri se frângeau.. 

Răgușit pământul 

De frig ,se înăspri, 

Luptându-se cu vântul, 

Trupește se zbărci....

În ochii tăi văd cerul

Și stelele curgând 

Și de stâncă valul

Izbește al tău gând..

Ești izvor învolburat 

De simțuri și fiori.

Ești prințul fermecat 

Împresurat cu flori...

Universul meu respiră 

Atunci când mă atingi 

Și nurii tăi vrăjiră 

Inimi ce le frângi...

Eu,pt tine nu însemn 

Decât o clipă dulce 

Eu, chipul tău, solemn 

Îl veneram pe cruce...

Tu, dispăreai in ceatä,

Râzând de simțăminte.

Sub stropii tăi de gheață 

Mă topeam fără cuvinte...