NOI AZI
Noi azi am uitat fiecare atingere
Fiecare glas, fiecare îmbrățișare din trecut
Noi azi am uitat fiecare chip
Fiecare mângâiere, fiecare miros de parfum
Noi azi am adunat o colecție infinită de amintiri
De momente, de sărutări pe umerii goi
De acum și pentru veșnicie
Vom alătura fiecărui cuvânt prenumele NOI
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 16 ianuarie 2021
Vizualizări: 1477
Poezii din aceiaşi categorie
Priveghi
La capătul zilei stă noaptea-n priveghi
Aprinsă e luna să-i țină lumină
Curg orele triste plecând nicăieri
Dus azi ca și ieri, la rând vine mâine
Pământul se-nvârte, nu șade pe loc
Un soare răsare zâmbind pe-altă lume
Căldura e-n vise, n-o simt mână-n mâini
Sclipirea privirii se stinge de jale
Degeaba mă arde pe suflet un dor
Nu-i pasă lui soarelui ce mă topește
Etern în priveghi trece timpul în zbor
Cu mâinile lui peste toate lovește
Văd steaua pe cer dar e prea-ndepărtată
Dau vina pe nori că n-o pot atinge
Și-atunci am să stau la priveghi pentru azi
La fel ca și ieri, probabil și mâine
La capătul verii stă toamna-n priveghi
Cum iarnă va sta la capăt de toamnă
Iubirea-mi lipsește s-ating primăveri
Trec ani-așteptând în priveghi de pomană
Poveste de iubire, Ramira&Alexander
Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.
Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.
Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.
Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.
Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.
Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.
În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.
Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.
Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.
Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.
În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:
„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.
Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.
La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.
Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.
Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.
Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.
În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.
Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.
Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.
Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.
În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.
Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.
Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.
„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”
„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.
„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.
Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.
Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”
În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.
Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.
Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.
În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.
Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.
„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”
Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.
Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.
În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.
Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.
Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.
Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.
S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.
În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.
Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.
Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie
Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.
S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.
Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.
O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.
De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.
Strigătul despărțirii
Dacă aș putea aș șterge trectul,
Să nu te mai am în umbra inimii mele.
Plecând,ai luat cu tine totul,
Lăsându-mi doar amintirile grele...
Urletul tăcerii deja mă înfioară,
Iar lipsa ta în suflet îmi pune spini.
Duc o luptă înterioară,
Am devinit din nou doi străini !
Am vrut doar să mă hrănești cu a ta iubire,
Că sufletu-mi era prea flămând...
Însă tu mi-ai dăruit un ocean de durere,
Si ai plecat râzând.
Indiferenta
Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate,
De aerul ce-mbibă fire de mucegai,
De tragedii umane, de oceane sparte
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai.
Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum,
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt,
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ.
El - baza lumii mele, destinului calic
Cu care m-a lăsat să lupt învingător,
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor.
Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă!
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie,
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie.
Smile of Ink
As the ink flows, her beautiful smile flowers grow,
Reminded in the monochrome colors, like history covers.
But uncharted I see the rows, how easily my heart vows,
Like Sisyphus and the boulders, the lone soul charters.
A pilgrimage to her core to take, thy beliefs to overtake.
Journey on mystery, discovering her mind gallery.
Patiently the wait I make, for her words as sweet as cake.
A cozy old bakery, alike our storytelling diery.
Our ambience of ink, a sweet old smile will link.
My view still conceal, this artwork a beautiful dual.
So let my ambition cordial, your true eyes of crystal.
The wish which I think, is our distance to shrink.
From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?
Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.
Alte poezii ale autorului
Cinci pàcate
Oamenii, ce inutili cu toții,
Când îi cauți fac pe morții.
Oamenii, ce proști grămadă,
Când să te ajute te îngroapă.
Oamenii, egoiști fără egal
Cu toții te bagă-ntrun calvar.
Oamenii, ipocriți fără de seamăn,
Râd ca ciob de oală spartă.
Oamenii, trădători ca Brutus,
Te dau jos de unde-ai ajuns.
Tata
Suntem ca 2 straini pe-un bulevard
Tu cu tine, eu cu mine
Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.
Am tot avut rabdare
Si am facut incercare dupa incercare
Dar...
E greu sa cunosti pe cineva a doua oara
E greu sa ierti pe celalalt
Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data.
Cand pierzi controlul viata te schimba,
Pacat ca eu am aflat asa tarziu
De trucutul nostru cenusiu,
Sincer, mi-as fi dorit sa stiu.
Ne vedem atat de rar
Sau putem spune mai literar
Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini
Iar tot ce ne leaga
Sunt niste radacini,
Pe care eu incep sa nu le mai prea simt.
Si cand esti langa mine eu te simt departe
Si cand nu esti parca te-as vrea pana la moarte
Primeste viata-n dar!
Primeste-ti viata-n dar, tu Suflet ravasit,
Opreste te putin si Si te mai odihneste ,
Asaza te sub cerul clar de Rasarit
Sa vezi Lumina cum se naste
Si cum invaluie ființa toata!
Si bucura te si mai iarta
Si nu mai fi tu necajit!
O viata ai, invata să trăiești!
Si nu mai alerga in mii de randuri …
Invata sa te odihnesti!
Opreste te si vezi Apusul!
Opreste ti mintea, aduna ti gandul
Si bucura te de frumosul dar
Caci clipele prea repede se sting
Si mult prea repede ne trecem
Si ajungem tristi si reci la capat!
Fara a sti de ce-am trait
Si fara sa fi zabovit
In clar de Luna sa ne fi plimbat,
Si cantecul naturii sa il fi cantat!
O melodie este viata, Si noi compozitorii ei
Deci scrie-o lin , si nu in graba,
Asterne strofele pe rand,
Ia pauza cand versul se destrama
Si ncepe de la capat surazand!
Dar ce-i!?
Tu nu ma vrei, iar in adanc, sa mor daca te vreau cum esti.
Eu nu te vreau, dar aparent, sunt nevoit sa te iubesc, caci altfel viata n-are sens si e apus continuu-n jur, iar apa si desertu-s una.
Nu e iubire; e far' de nume, si-as vrea sa pot urla, sa zbier, s-auda toti...dar ce-i!?
Timpul ce-a trecut
Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,
Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,
Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.
M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,
Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,
Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,
Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,
Și poate
Că am lăsat garda jos,
Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,
Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg
Apoi am grăbit pasul, am început să alerg
Eram tăcut,
Îmi lăsasem viitorul în trecut,
Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.
(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)
Casa părintească
Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.
Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.
Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.
Autor Luciana Botezatu