NOI AZI

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!

Iubita mea,

Ești lacrima din mare

Purtată de furtună în adâncuri

Ești bobul de nisip, zâmbind în soare

Și visul meu de dor

          adus de vânturi.

Iubita mea,

Ești vara cea fierbinte,

Și briza ce-mi alină sărutul sângeros

Esti cea nemuritoare,

Și totuși cea învinsă

De valurile mării, de-adâncul răcoros.

Iubita mea,

Ești noaptea cea mai lungă

Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,

Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea

Și lacrima din mare

         lovită de-un catarg.

Viorica E.

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.

O ploaie îngâmfată,

E mereu îmfumurată. 

O ființă orgolioasă 

E mereu pretențioasă. 

Puternicul accent

De cuvânt inocent, 

Mereu impertinent 

Memorat e permanent. 

Un sunet minunat

Cu gluma s-a-mpăcat,

La putere a urcat

Dar dur a ofensat. 

Frumos a triumfat 

La modul repetat 

Ideea de glumit 

Un factor anumit. 

O atenție sporită 

E-n mod clar, una lovită, 

De-ntuneric istovită, 

Poate fi una-ngrădită. 

Sus, pe-o orbită, 

Privirea-i țintită,

O voce ascuțită 

S-ar cerea auzită. 

Pe cerul nocturn 

Vazut-ai un turn,

Ce stele-nflăcărate 

Pașii să-ți arate.

Păsări zburătoare 

Cu aripi și cu motoare, 

Precum stele căzătoare 

Așteptai nerăbdătoare.

Accentul pe cuvinte, 

Bine-nfăptuite, 

Cu o mica rugăminte 

Să te reprezinte. 

09.05.24

Față de precedenta secvență, câteva luni au trecut
Lebe a căpătat înfățișarea și caracterul personajului mut
Majoritatea timpului pe Ze tratându-l ca pe un necunoscut
Nici măcar o vorbă, nici măcar un salut.

Din fericire, Ze a început să realizeze
Sursa durerii, ba chiar a inceput să o studieze
Si să o trateze.
Si încet-încet răsad de fericire să-și planteze
În adâncul sufletului.
Ze înțelege astfel legile trecutului:

Tot ce a trecut, tot ce ai avut și tot ce ai crezut
Acum se află într-un al tărâm, unul pierdut
Si dispărut
Într-un tărâm poate displăcut, insă absolut.

Regretele au fost, sunt și vor fii permanente
Însă niciodata nu vor fii omnipotente
Așa că Ze își adună milioanele de fragmente
Din fostele sentimente
Aducându-și aminte de câteva momente
Si de câteva stări de spirit ce acum sunt absente.
Prin minte îi trec gânduri violente
Necăjirile îi sunt abundente
Însă cu ajutorul ale orchestrei 20 de instrumente,
Ale pachetului 20 de medicamente
Ze face față acestor raționamente.

În trecut, Ze pentru Lebe murea
Cu moartea cunoștință să facă putea
Si de un fir de ață de asupra abisului se ținea
Însă adevărul este ca Lebe pe Ze îl deținea.
Lui Ze foarte tare nu îi păsa
Pentru că în totalitate nu înțelegea
Însă la urma urmei, toată greutatea
A devenit evidentă odata cu distrugerea
Si realizarea.

În trecut, Ze era ignorant,

Insă acum asupra viitorul său este total gerant.

-steinkampf

În toiul nopții, lin tresare,

Cu visul prins într-o năframă,

Sub gene-i lacrimă o floare,

Din ochii mari cuprinși de teamă.

Odaia-i plină de mireasmă,

Focul plânge în surdină,

O stea îi miruie agheasmă,

Pe trupu-i zvelt de balerină.

Mâna-i tremură întruna,

Îi fac vânt și îi dau apă,

Sus pe boltă râde luna,

Până când de zori se crapă.

Gura-i albă ca de cretă,

Peste-o vreme mi-a șoptit:

-Vai ce noapte indiscretă,

Îmi spunea: - Te-a părăsit!

Am o cameră plină de perdele,                        

Dantele subțiri, groase ori demodate -                

Toate ale mele,                                             T

randafiri albi.. ce priveliște.

Nu le dau, nici chiar la săraci
Nici cui fără perdea la casă a rămas.
Vreau sa înot în ele                                              

Să-mi păstrez câteva, pentru nunta mea.              

Cine spune că nu pot ?                                          

Să fiu mireasă în perdeaua mea.                    

Senzuală și memorabilă, iar apoi -                          

S-o agăț înapoi în geam ?

O pun in geam de fericire,                                        

O desființez când sufletul mi-e zdrobit.
Îi pun înălbitor când primesc o floare,                      

Iar demnitatea de mi-e furată, focul s-o ardă toată.

Tot aș rămâne cu rămășițe de perdele.                    

Le așez și la terasă,                                              

Unde-mi fumez țigara singură -  

Dar nu așa ; eu și cu perdeaua mea.

Caut și răscolesc, 

În fața ta mă dezgolesc. 

Iar tu îmi arăți fiecare defect. 

Ar fi ceva care să fie perfect?

Deodată m-am speriat

Căci oglinda s-a crăpat. 

Mizerie peste tot. 

Să adun nu mai pot. 

Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș 

Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș. 

Și deși am emancipat

Oglinda tot s-a crăpat. 

Nu-ți plăcea imaginea

Și ai vrut să dispară. 

Dar oare dacă ordinea o menținea

Firea ta cea amară

De durere am fi scăpat? 

Dar oglinda s-a crăpat 

Acum regreți și îți ceri iertare, 

Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare. 

Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci... 

Singură m-ai lăsat și acuma pleci! 

Trecutul nostru l-ai îngropat 

După ce oglinda s-a crăpat. 

Am scris deja in multe feluri
Diverse poezii,
Dar vreau sa iti arat si alte moduri,
Sa definesc iar a iubi.

Nu am sa-ti dau vreo floare
Ca n-am gasit niciuna,
Sa aiba o valoare,
Mai mare ca iubirea.

Asa ca iti astern
Pe-o coala de hartie,
Din nou un vers modern
Si plin de veselie.

Caci primavara ne-a batut
Din nou subtil in poarta,
Si un cadou ea ne-a facut
8 Martie te-asteapta.

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Rochia de dantela sta abandonata pe umeras,

Ascunzand in ea amintirea acelei nopti,

Inca prea vie, inca neslefuita de timp.

Ma tai in cioburile ei in incercarea absurda 

De a reconstrui-o pe fata cu galaxii-n zambet.

N-o mai incap pantofii, rochia,

Nici macar propriul corp, propriul zambet

Ma inghesui intre cuvinte nerostite

Care-mi zgarie iar disperate obrazul

"Cuvinte naive, nu ne va asculta nimeni!"

Le amagesc promitandu-le ca "poate maine"

Le voi lasa sa tipe, poate le aude cineva.

Ele inca nu stiu cat de usor sunt de ignorat

Inchid usa dulapului fara sa scot rochia

Repetandu-mi nonstop ca "poate maine",

Poate maine o voi purta din nou.

Ma invelesc si-mi dau brusc seama

Ca sunt una cu rochia si cuvintele.

Toate asteptam acea zi de maine,

O zi de maine a vazut anotimpuri nascandu-se.

"Poate maine" voi fi o noua eu,

Ciobirile vor deveni doar sclipici

De aplicat la finalul machiajului

Si rochia roz imi va imbratisa trupul

Stergand atingerile si amintirea asta

Cu miros insomnii si poezia asta

Pe care o voi da uitarii odata cu tine

Sau, "poate maine",oricand va fi maine

In sfarsit nu va mai fi: "prea personala"

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

separarea celor doi,

inceput de razboi.