Spaimă
În toiul nopții, lin tresare,
Cu visul prins într-o năframă,
Sub gene-i lacrimă o floare,
Din ochii mari cuprinși de teamă.
Odaia-i plină de mireasmă,
Focul plânge în surdină,
O stea îi miruie agheasmă,
Pe trupu-i zvelt de balerină.
Mâna-i tremură întruna,
Îi fac vânt și îi dau apă,
Sus pe boltă râde luna,
Până când de zori se crapă.
Gura-i albă ca de cretă,
Peste-o vreme mi-a șoptit:
-Vai ce noapte indiscretă,
Îmi spunea: - Te-a părăsit!
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 14 марта
Added in favorites: 2
Views: 192
Poems in the same category
Lumina feței tale reci
Dragă,
Pe faleză, când apune Soarele
Îmi pare
Că fața ta albă precum ceara,
E cascada de lumine
În care dulcile vise de amor
Mi le sfințești cu a ta privire.
Brațele tale ca de marmură
Le strâng, pierzându-mă în ai tăi ochi alintați,
Negri precum cerul fără stele
Și palmele calde ți le simt,
Asemeni delicatelor petale de lalele.
Iar la ivirea Soarelui, din nou
Să-mi acoperi fața cu al tău păr bălai
Și cu al tău glasului ecou,
Viață visurilor mele să dai.
Nesigur in doi
Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.
Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…
Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.
"TU CUI II SPUI PĂRETE"
"TU CUI ÎI SPUI PĂRETE'
MI-AM AGATAT DORINȚELE PE ZI
IN UMBRA CUIULUI
DIN PRISPĂ
IACA-N VENIREA NOPȚII UMBRA DISPĂRU
DORINȚELE-MI CĂZURĂ PRINTRE STELE
CU GANDURI CU TRAIRI
CU TOATE CELE
ÎI SPUSE CUIUL... LA DESPARTIREA DE PĂRETE
😂❤️😂
Versuri inspirate din postarea ta... Mihaela Pislaru .
Florin Ristea
16.01.2024
Ma las de tine, am zis
Ma las de tine, am zis!
E sufocant aerul ce nu-l respir cu tine
Si grele zilele ce le traiesc , ma dor.
Apasator , in inima imi simt durerea mea de tine
Intepator si rece strapunge fiecare dor.
Cat sa mai pot asa, orice fior e o tortura!
Sa nu te pot vedea cu anii, imi e dor!
Cat sa reziste-a mea faptura?
Ma las de tine, am zis , chiar daca-ar fi sa mor!
Chiar daca asta inseamna sa ma dezic de mine,
Sa sting ultimul suflu ce ma tine,
Sa ma afund in negru pt tine.
Ma las de tine, am zis, a nu stiu cata oara
Si nu dau inapoi, nu e un vis
Dar nu mai am putere sa scriu mereu de tine
Cand nici macar in vise nu -mi mai vii,
Cu bine!
Ma las de tine, si rece iar ma simt
Caci ce e trupul fara licarire?
Si ce e inima fara iubire?
Ma las de tine , chiar daca asta inseamna
A nu stiu cata oara sa ma pierd pe mine!
Lumina feței tale reci
Dragă,
Pe faleză, când apune Soarele
Îmi pare
Că fața ta albă precum ceara,
E cascada de lumine
În care dulcile vise de amor
Mi le sfințești cu a ta privire.
Brațele tale ca de marmură
Le strâng, pierzându-mă în ai tăi ochi alintați,
Negri precum cerul fără stele
Și palmele calde ți le simt,
Asemeni delicatelor petale de lalele.
Iar la ivirea Soarelui, din nou
Să-mi acoperi fața cu al tău păr bălai
Și cu al tău glasului ecou,
Viață visurilor mele să dai.
Nesigur in doi
Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.
Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…
Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.
"TU CUI II SPUI PĂRETE"
"TU CUI ÎI SPUI PĂRETE'
MI-AM AGATAT DORINȚELE PE ZI
IN UMBRA CUIULUI
DIN PRISPĂ
IACA-N VENIREA NOPȚII UMBRA DISPĂRU
DORINȚELE-MI CĂZURĂ PRINTRE STELE
CU GANDURI CU TRAIRI
CU TOATE CELE
ÎI SPUSE CUIUL... LA DESPARTIREA DE PĂRETE
😂❤️😂
Versuri inspirate din postarea ta... Mihaela Pislaru .
Florin Ristea
16.01.2024
Ma las de tine, am zis
Ma las de tine, am zis!
E sufocant aerul ce nu-l respir cu tine
Si grele zilele ce le traiesc , ma dor.
Apasator , in inima imi simt durerea mea de tine
Intepator si rece strapunge fiecare dor.
Cat sa mai pot asa, orice fior e o tortura!
Sa nu te pot vedea cu anii, imi e dor!
Cat sa reziste-a mea faptura?
Ma las de tine, am zis , chiar daca-ar fi sa mor!
Chiar daca asta inseamna sa ma dezic de mine,
Sa sting ultimul suflu ce ma tine,
Sa ma afund in negru pt tine.
Ma las de tine, am zis, a nu stiu cata oara
Si nu dau inapoi, nu e un vis
Dar nu mai am putere sa scriu mereu de tine
Cand nici macar in vise nu -mi mai vii,
Cu bine!
Ma las de tine, si rece iar ma simt
Caci ce e trupul fara licarire?
Si ce e inima fara iubire?
Ma las de tine , chiar daca asta inseamna
A nu stiu cata oara sa ma pierd pe mine!
Other poems by the author
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Nu vreau mormânt
Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,
Chiar dacă-am fost din neam de faraon,
Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,
Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.
Nu mă interesează unde mă veți duce,
În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,
Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,
Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.
De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,
Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,
Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,
Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.
Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,
Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,
Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,
Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.