Azi rănile din mine înfloresc

Iar mă întorc, flămând de rană vie,

Căci rana mă înalță și nicidecum doboară,

Și ce-ar fi fost iubirea fără agonie,

Fără-ntunericul ce împrejuru-i zboară?

Nu-mi cere să fiu liniștit ca-ntr-o icoană,

Când inima-i proptită-n rug arzând.

Pe drumul către ceruri suntem rană,

O rană răstignită ca nicicând.

Iubirea care rupe, dar nu frânge,

E singura încoronată ca regină,

Să mori cu ea - e-un altfel de a plânge,

Să-nvii din ea - e-un zâmbet de lumină.

Se frânge cerul-n mine ca o spadă,

Când gust din dragoste și sânge amestecat,

Ce leac curat părea! Dar câtă otravă,

Se-ascunde-n dulcele ce l-am visat...

Pe buze-mi arde-un cântec care minte,

Dar sufletul îl bea ca pe-un păcat,

Căci nu există zâmbet care să alinte,

Și nici vreo mângâiere care-a vindecat.

Şi dacă tot ce suntem e cenușă,

Din rana care-a ars pe sub veșmânt,

Atunci iubirea nu-i nicicând o ușă,

Ci-un drum ce se sfârșește în mormânt.

Amicului răcit

De când cu gripă, febră mare,

Și cu durerea până-n os,

Al meu amic cu nasul mare,

A devenit cam... secretos.

Unui ceasornicar

Intrând în bordel cam beat,

Etalându-și toată garda,

Matroana i-a sugerat,

Să nu-ntindă prea mult Coarda.

Femeia de serviciu

Ea, femeia de serviciu,

Are doar un singur viciu,

Când mă văd cu toți amicii,

Îmi creează deservicii.

Șah cu vecina

După ce-am servit dejunul,

În împrejurări obscure,

Cu tact i-am cedat nebunul,

Iar ea sfioasă, două ture...

Unui Gardian

Nu vreau grad de căpitan,

Fă-mă mamă gardian,

Toată lumea să mă ştie,

Om corect la puşcărie.

Unui Gardian

De când lucrezi la puşcărie,

Nu mai serveşti mâncarea-n farfurie,

Te-nchizi în baie stând pe tron,

Şi baţi cu lingura-n castron.

Casierița

Casierița de la mol,

Cu ochi vineți apărea,

Și într-o zi s-a dat de gol,

Ea și-acasă încasa.

La poker

Joc des poker cu un ciung,

Aproape în fiecare lună,

Și de atâta timp, n-ajung,

Să-l văd cu o mână bună.

Nepotrivire

În sfârșit să-i fac pe plac,

I-am luat lui coana mare,

Minunați pantofi de lac,

Însă ea, s-a dus la mare.

Lui Costică

Ospătarul meu Costică,

Vrând în tenis să răzbească,

Renunță subit, de oftică,

Căci voia doar să servească.

Oglinda nu minte, dar tace în fața adevărului.

Reflecția se frânge în mii de fragmente

care caută un chip de recunoscut.

Masca se lipește pe față,

subțire, strălucitoare, aproape invizibilă.

Rolul devine respirație,

și aplauzele, ziduri care îl izolează.

Înăuntru, golul respiră mai tare decât orice sunet,

și întreagă lume aplaudă absența.

Oglinda nu minte, dar tace în fața adevărului.

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Pe dealul din sat,

Sub pădure aşezat,

Un pâlc de mioare,

Paşte-n răzoare.

Oiţe ţurcane,

Cu iarbă în coarne,

Miei ne-nţărcaţi,

Şi-n piele pătaţi,

Straşnic vegheaţi,

De câinii grupaţi,

Sub fagul bătrân,

Lângă stăpân.

În a vântului şuier,

Se aude un fluier,

O doină de astru,

Cu sunet măiastru.

Pădurea străbate,

Iar păsări mirate,

Se-ntrec a cânta,

Şi-n zbor a dansa.

Mioarele pasc,

Sub doine de basm,

Încet le îngână,

Câinii din stână.

Întreci tu stăpână,

Şi cântul de zână,

Doineşti ciobăniţă,

Precum o crăiţă.

Cu părul de soare,

Dă turmei ocoale,

La miei le doineşte,

Cu triluri celeste.

A lor ciobăniţă,

Cu trup de zeiţă,

Cu chip îngeresc,

Şi mers nelumesc,

Cu pielea de lapte,

Cu buzele coapte,

Ochii safire,

Sclipind de iubire,

Îi poartă în braţe,

Le pune şi moaţe,

Roşii ca focul,

Să pască norocul.

Amurgul se-arată,

Câinii iar latră,

Ciobăniţa tresare,

În stâna apare.

Dinspre pădure,

Încep iarăşi să urle,

Lupii flămânzi,

Cu ochii bolânzi.

Din cingătoare,

Ia fluierul mare,

Şi începe uşor,

O doină de dor.

Lupii tot urlă,

Ciobăniţa din surlă,

Mai tare doineşte,

Pe lupi îmblânzeşte.

Se văd luminiţe,

În poieniţe,

Sunt ochii de lup,

Cum stau şi ascult.

Până în zori,

În câmp cu mohori,

Ciobăniţa doiniră,

Pe lupi îmblânziră.

A doua zi iar,

Un cântec bizar,

Doineşte cu foc,

Şi prinse în joc,

Oiţe cu lupi,

Miei cu căţei,

Lupi cu căţei,

Oiţe cu miei.

Ciobăniţa doineşte,

Pădurea huieşte,

Iarba mult creşte,

Stâna domneşte.

Mă latră potaia din lanţ,

Hrănită cu carne din mine, mai dulce,

Mai bine-o lăsam acolo în șanţ,

Mai bine-i făceam atuncea o cruce.

Gelos sunt pe oase că nu le mănâncă,

Pe băţul cel zvârl pentru aport,

Doar muşcă potaia din rana-mi adâncă,

Şi latră întruna a mort.

Mă latră potaia din cușcă,

Pe care-o înveleam când ningea,

Acum sare la mine și mușcă,

Atuncea pe mâini mă lingea.

Mă latră potaia, acuma căzut,

Şi sare precum un ghepard,

Dar ieri, ce se-ntâmplă am văzut,

Vecinu-o hrănea printre gard.

Dă gândul afară din minte,

Ca inima să-ți poată șopti,

Acele divine cuvinte,

Ce gura nu le poate rosti.

Dă ura afară din suflet,

Și lasă să intre lumina,

În tine totul e umed,

Și colcăie minciuna și vina.

Dă-ți mama afară din tine,

Și lasă să râdă copilul,

Și-n lacrima pură ce vine,

Acolo să-ți fie exilul.

Ce faci?

Probabil ești bine...

Ți-e dor de mine?

De ce nu,de ce da?

De ce viața-i așa,

Când rece, când caldă

Și mie îmi fuge gandul la atâtea

Neștiind să-l opresc,

Iar el are cântecul său!

Poate că aș vrea să mă intrebi ce fac..

Chiar dacă doar așa

Dintr-o insuportabilă plictiseală...

Ți-aș spune că bine,

Mințind!

Bucurie ți-e glasul

Căci poartă ceva din tine

Ființa-și vorbește melodia

Asta vrând să aud

Nici intrebarea nici răspunsul nevenind,

Așteptarea pare hăul ce nu-și trimite ecoul,

Refrenul e același

Ce faci sau ce fac....

Taci,tac

Tăcerea e întrebarea,

Tacerea e raspunsul!

Iar Luna ne zâmbește iarăși noaptea,

Stiindu-ne pe amandoi din vremea când eram copii!

(24 august 2023 Irepetabila iubire H.S)

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lección sobre el cubo.

Se toma un trozo de piedra,

talla con cincel de sangre,

brilla con los ojos de Homero,

esta rayado con rayos

hasta que el cubito salga perfecto.

Después de eso besan el cubo innumerables veces.

con tu boca, con la boca de los demás

y especialmente con la boca de la infanta.

Después de eso se toma un martillo.

y de repente una esquina del cubo se desmorona.

Todos, pero absolutamente todos dirán:

- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!

¡Si no hubiera tenido una esquina rota!

Crucea nu era obiect de privit de departe,

stătea în el, în pieptul lui

invizibilă pentru unii

dar insuportabil de reală.

Stătea în spatele ochilor

care evitau adevărul,

în spatele pașilor care se întorceau

în tăcerea dintre bătăile inimii.

A pus palma pe lemul imaginar

și a simțit cum toată greutatea lumii

se adună în el.

Fiecare alegere greșită

fiecare cuvânt nerostit

gesturi amânate,

momente în care a lăsat durerea altora

să treacă fără să intervină,

toate apăsau simultan pe pieptul lui.

Lemnul nu îl judeca, nu striga.

Doar stătea acolo, nemișcat

dar imposibil de ignorat.

Umbra lui se întindea peste podea

lungă și slabă

dar suficient de densă

pentru al ține în loc.

Îl însoțea fără grabă,

fără ură, fără milă.

Umbra știa toate faptele ascunse,

toate promisiunile neîmplinite

toate lacrimile care au curs.

Și stătea acolo, răbdătoare,

așteptând să învețe

ce înseamnă cu adevărat

să porți greutatea lemnului.

În liniștea camerei fiecare respirație

devenea o măsură:

cât de mult poate să suporte

fără să cedeze?

Își amintea cum fugise de responsabilitate,

cum ignorase durerea altora,

cum se ascunsese de propria voce interioară.

Și totuși, acum nu fugea.

Crucea nu era departe,

nu era o metaforă de spus în vorbe

ci o prezență concretă

care îl obligă să rămână.

A închis ochii simțind

cum lemnul lui imaginar

începe să se transforme.

Nu mai era doar povară,

era oglinda propriei sale vieți:

durerea, frica, greșelile

toate vizibile în fața sa.

Și a înțeles un adevăr simplu și dureros:

asumarea nu înseamnă ușurare,

nu înseamnă aplauze sau recunoaștere.

Asumarea înseamnă

să te uiți la ceea ce ești cu adevărat,

chiar când doare

chiar când nu există

nimeni care să te felicite.

Umbra se apropie,

ca și când ar fi vrut să-l cuprindă,

dar nu să-l sufoce.

Îl provoca să stea,

să înfrunte fiecare cusur,

fiecare rană nevindecată

fiecare dorință de a fugi.

Și pentru prima dată,

a simțit că nu este singur.

Lemnul și umbra lui

nu erau dușmani.

erau instrumente prin care

învăța să fie întreg.

Respira adânc, simțind

cum fiecare fibră din trupul său

devine atentă, conștientă.

Crucea nu cerea putere, ci prezență

nu cerea izbândă, ci răbdare.

Și în acea liniște densă,

a înțeles că, uneori,

cel mai greu este să o accepți

să stai sub ea, zi de zi,

până când greutatea

devine o parte din tine

până când încetezi să te temi de ea

și începi să inveți de la ea.

Și a rămas acolo,

sub lemn, în umbră:

nu luminat,

nu triumfător,

doar prezent,

asumat.

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

De când suntem mici avem vise,

De multe ori ele nu sunt atinse,

Toți au așteptări, speranțe,

Dar, ele nu te i-au mereu în brațe,

Iar atunci, tristețea vine din senin,

Și te cuprinde cu brațele de mărăcini

Durerea apare, se urcă în spinare,

Iar pofta de viață dispare.

Ce e viața când nu te iubești?

Ce viața când nu știi să iubești?

Devii o simpla carapace,

Care nu va avea pace,

Un gând te va frământa în fiecare zi,

Cu ce-ai greșit când ai fost copil...

Ce bine și frumos a fost,

Când viața mai avea rost.