Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 11 марта
Added in favorites: 2
Views: 79
Poems in the same category
Liniștea dintre fire
Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Inima mea
Pustie inima îmi este
Mâhniri de peste tot m-apasă
C-așa e ea, loc nu-și găsește
Și liniște n-are în casă
Sunt remușcările de-o viață
Răpindu-mi pacea și e greu
Ofez și gândul mă presează
Dar mi-aminyesc de Dumnezeu
Cu îndelunga Sa răbdare
Nemărginita-i am văzut
Că peste tot Dânsul e veșnic
Ocrotitor de netemut
Fiindcă ispitele-s ca scaiul
Răgaz acestea nu ne dau
Vor fi cât lumea dăinuiește
Și pacea tihna ele-o iau
Dar sa lăsăm pe yoate-n grija
Stăpânului nostru Preasfânt
Că viața este-n a Lui mână
De l-om purta pe El în gând
De-ai dobândi averi cât munții
Nu e nimic, le vei lăsa
C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo
Unde doar El ne va chema
C-așa voiește Domnul nostru
Așa va fi în veșnicie
Așa suntem pe astă lume
De ce, doar Domnul nostru știe
Din veac văzui necaz, probleme
Și piedici la tot pasul sunt
Vor fi cât dăinuie viața
Vremelnicia pe pământ
Dar știm care-i menirea noastră
Și care e al nostru țel
Să împlinim a Lui voință
C-așa din veac ne spuse El
Din veac Stăpânul mă păzește
Deși în multe am greșit
Dar cu-a Lui mila și iubire
Și-a Sa răbdare, m-a-ntărit
Deși nevrednic sunt adesea
Și-anevoios în fapte bune
El nu mă lasă fiindcă eu
Gândind la Dânsul, voi apune
Cu-a Sa putere mă-nconjoară
M-ajută doar privindu-mă
Mi-e Tată mamă în tot locul
La dreapta Lui păzindu-mă
O, Doamne rogu-Te mă iartă
Că mult răbdare-ai arătat
Și mi-ai păzit cu strășnicie
A mea viață ce mi-ai dat
Îți voi trimite colo-n slavă
Cât voi mai fi pe-acest pământ
Suspine, rugi, cântări și versuri
Spre Tine să își ia avânt
Liniștea dintre fire
Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.
Simplegade
Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,
Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,
Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,
De flamurile sure, plutinzilor coloși.
Acolo știm să fie din timpuri cunoscute
Legendelor din vreme de vechi navigatori,
Cu inima zdrobită în palmele avute
De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Inima mea
Pustie inima îmi este
Mâhniri de peste tot m-apasă
C-așa e ea, loc nu-și găsește
Și liniște n-are în casă
Sunt remușcările de-o viață
Răpindu-mi pacea și e greu
Ofez și gândul mă presează
Dar mi-aminyesc de Dumnezeu
Cu îndelunga Sa răbdare
Nemărginita-i am văzut
Că peste tot Dânsul e veșnic
Ocrotitor de netemut
Fiindcă ispitele-s ca scaiul
Răgaz acestea nu ne dau
Vor fi cât lumea dăinuiește
Și pacea tihna ele-o iau
Dar sa lăsăm pe yoate-n grija
Stăpânului nostru Preasfânt
Că viața este-n a Lui mână
De l-om purta pe El în gând
De-ai dobândi averi cât munții
Nu e nimic, le vei lăsa
C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo
Unde doar El ne va chema
C-așa voiește Domnul nostru
Așa va fi în veșnicie
Așa suntem pe astă lume
De ce, doar Domnul nostru știe
Din veac văzui necaz, probleme
Și piedici la tot pasul sunt
Vor fi cât dăinuie viața
Vremelnicia pe pământ
Dar știm care-i menirea noastră
Și care e al nostru țel
Să împlinim a Lui voință
C-așa din veac ne spuse El
Din veac Stăpânul mă păzește
Deși în multe am greșit
Dar cu-a Lui mila și iubire
Și-a Sa răbdare, m-a-ntărit
Deși nevrednic sunt adesea
Și-anevoios în fapte bune
El nu mă lasă fiindcă eu
Gândind la Dânsul, voi apune
Cu-a Sa putere mă-nconjoară
M-ajută doar privindu-mă
Mi-e Tată mamă în tot locul
La dreapta Lui păzindu-mă
O, Doamne rogu-Te mă iartă
Că mult răbdare-ai arătat
Și mi-ai păzit cu strășnicie
A mea viață ce mi-ai dat
Îți voi trimite colo-n slavă
Cât voi mai fi pe-acest pământ
Suspine, rugi, cântări și versuri
Spre Tine să își ia avânt
Other poems by the author
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Nu pot să-ţi spun adio încă...
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Eşti vie pe a ochilor retină,
Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,
Şi te absolvă iar de orice vină.
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,
Au început încet să plângă,
Şi-n suflet aprig m-a durut.
Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,
Deşi în grote pustnic m-am retras,
Singurătatea zilnic jinduie la tine,
Şi mă provoacă alarmant la dans.
Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,
Deşi în mine amorul cântă,
Ceva în mine atuncea a murit,
Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.
Pot însă să îţi spun fără regret,
Că te-am iubit cu disperare,
Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,
În Post Scriptumul de la scrisoare.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfingând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Singurătate
Trist am ajuns acum înspre amurg,
Să mă ascund la mine-n casă,
Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,
Iar glasul să mi-l sting din fașă.
De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,
Iar barba-mi mătură podeaua,
O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,
Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.
Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,
Că-mi croncăne la geam un corb anost,
Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,
Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.
Se mai aude vag la gard câte-un vecin,
Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,
Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,
Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.
Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,
Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,
Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,
Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,
Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,
Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Nu pot să-ţi spun adio încă...
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Eşti vie pe a ochilor retină,
Chiar şi uitarea a-nceput să plângă,
Şi te absolvă iar de orice vină.
Nu pot să-ţi spun adio încă,
Deoarece scrisorile pe care ţi le-am rupt,
Au început încet să plângă,
Şi-n suflet aprig m-a durut.
Nu pot să-ţi spun rămâi cu bine,
Deşi în grote pustnic m-am retras,
Singurătatea zilnic jinduie la tine,
Şi mă provoacă alarmant la dans.
Nu pot să-ţi spun nici bine te-am găsit,
Deşi în mine amorul cântă,
Ceva în mine atuncea a murit,
Şi-o revedere încă mă-nspăimântă.
Pot însă să îţi spun fără regret,
Că te-am iubit cu disperare,
Şi-am să dispar precum mă ştii, discret,
În Post Scriptumul de la scrisoare.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Semne
Vioi vă îndreptați spre dezastru,
Într-o lume de chipuri cioplite,
Pe cer nu mai e nici un astru,
Iar lumina-i și ea pe sfârșite.
Născociți zi de zi Dumnezei,
Şi-i rugați să vă-adune comori,
Veți sluji permanent pentru ei,
De veți fi desfătați în orori.
Vă adunați mai apoi în biserici,
Și surâdeți prostesc la icoane,
Blesteme aruncați peste clerici,
Înfingând în Iisus mii de piroane.
Peste tot se zăresc cimitire,
Însă eu mă întorc la obârșii,
Și dispar neînsemnat ca o știre,
Ca un apus fericit pentru dânșii,
Ca un dor schingiuit de iubire,
Ca un semn pentru-a doua venire.
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.