Vis alb

Lasă-ți sufletul iubito, de-al meu suflet să se lege!
Astfel, toate, taine sfinte, amândoi le-am înțelege.
Lasă-ți capul tău iubito, pe-al meu umăr să se culce
Astfel, orișice durere s-ar spăla-n lacrima dulce.

Lasă-ți creștetul, iubito, cu săruturi să-l hrănesc,
Fericire și speranță, lasă-n minte să-ți sădesc!
Lasă-ți inima, iubito, cu a mea să se unească,
Iar iubirea cea divină, las-o-n ele să vorbească!

Să ne-nvețe dăruirea, să ne-nvețe și iertarea,
Apoi, mai presus de toate, pasiunea și, uitarea...
Aș uita poftele toate, chiar și veșnica țigare,
De vei stinge-aceste pofte cât mai des c-o sărutare.

Aș uita, tot ce e-n lume, foame nu aș mai avea
De-ai lăsa să mă hrănească tot mereu dragostea ta.
Sete n-aș avea, chiar vinul, l-aș uita de tot, ști bine,
Dacă m-ai lăsa iubito, zilnic să mă-mbăt cu tine.

Goi am fi, n-am vrea veșminte ș-am vrea goi să fim mereu,
Dacă m-ai lăsa iubito, să mă-mbrac cu trupul tău.
Să trăim ca-ntr-o văpaie, nici ce-i frigul nu ai ști,
De-i veni la mine-n brațe ș-al meu trup te va-nveli.

Lasă-ți lumea, vino-n lumea cea de vis ce-ți dăruiesc!
Tu-nflorește lângă mine, eu, prin tine să-nfloresc.
Uită-ți grija, bucuria las-o-n mintea ta să vină,
Eu să fiu plin de iubire, tu, de-a mea iubire plină.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Încă mai simt ecoul pașilor tăi,

În noaptea asta, pe drumul ăsta gol,

Fiecare pas mă ducea mai departe,

Dar tu, m-ai aruncat într-un rol.

Cine te crezi să faci așa ceva,

Tu, steaua mea, trebuia să fii,

Nu altcineva, nu altcineva.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Te-am văzut stând pe marginea viselor,

Dar tu ți-ai luat zborul spre necunoscut,

Eu rămân cu umbrele tăcerilor,

Și gândul că totul s-a pierdut.

Cine te crezi să faci așa ceva,

Tu, steaua mea, trebuia să fii,

Nu altcineva, nu altcineva.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Când totul părea că se năruie-n zori.

Acum, mă ridic din ruine,

Dar umbrele tale încă mă-nconjoară,

Steaua mea, ai dispărut de tot,

Nu ești cine trebuia să fii.

Mi-am pus speranța în tine,

Te-am iubit de-atâtea ori,

M-ai zguduit cu ale tale cuvinte,

Din ceata rece ce mi-o lăsai,

Lumina ta mă încălzea ușor,

Dar acum, steaua mea s-a stins în zori.

Cine te crezi... să faci așa ceva..

De-ai putea să vezi prin ochii mei,

Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,

Cum te vedeam ca pe un zeu

Într-o lume plină de furtuna.

Erași lumină-ntr-un colț de cer,

Un vis nespus, un gând stingher,

Un foc aprins în noaptea grea,

O pace ce doar tu-mi puteai da.

Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?

Privirea mea te-a tot iubit.

A rămas tăcută, străpunsă de dor,

Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.

De-ai putea vedea ce-am ascuns,

În fiecare lacrimă ce s-a strâns,

Poate-ai înțelege ce-ai lăsat

În ochii mei, când ai plecat.

M-am îndoit de-a ta iubire

Crezând că tu nu m-ai iubit.

N-am înțeles schimbata-ți fire

Și cât de mult ai suferit...

Acum, am înțeles a ta iubire

Și sacrificiul tău divin

Prea mare a fost și peste-ți fire,

Cu umilință, eu mă-nclin!

Scumpei mele soții Valeria, 29 Noiembrie 2022, ora 05:00

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Beni sevdiğin sürece

Eğer gökyüzü üstüne düşerse seni koruyacağım.

Ve gelebilir bebeğim ve sel, kalbimdeki ateşi söndürme

Deprem olsa bile dünyanın sonu malum,

Sen beni sevdiğin sürece, ben de seni seveceğim.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş gözlerine doğuyor.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş seninle birlikte yatakta doğar.

Eğer bize bir kuyruklu yıldız çarparsa korkmuyorum, biliyorsun

Elbette bir roketi ele geçirirsen hayatta kalırız,

Tsunami olsa bile dünyanın sonu biliyorsunuz,

Sen beni sevdiğin sürece, ben de seni seveceğim.

Ve görmekte zorluk çektiğinde,

Seni aydınlatmak için oradayım.

Ve artık kendine inanmadığında,

Seni motive etmek için oradayım.

Tam-taca-tum-güle güle, buraya gel.

Sesin kalbimde bir keman,

Tam-taca-tum-pa, sana mırıldanırdım

Sen benim hayatımın korosusun.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş gözlerine doğuyor.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş seninle birlikte yatakta doğar.

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!

Mi-s ochii plânși și încă-i noapte,

Fereastra închizi în urma mea,

Și parcă aud un zumzăit de șoapte,

Cum zgârie pe geam și pe perdea:

Adio, nu te-oi mai vedea!

Și calc greoi dar mersului nu-i pasă,

Iar locuri preumblate-mi par străine,

Întorc privirea-mi tristă înspre casă,

Din gură vorba-mi curge neînțeleasă:

Rămâi frumoasa mea, rămâi cu bine!

Port luna în priviri și inima pe targă,

Și caut un spital de inimi tinere, ucise,

Pe cer văd stele alarmate cum aleargă,

Iar mintea, foarte îngrijorată, îmi zise:

Îți voi reda-o în fiecare noapte-n vise!

De alb aș fi m-aș îngropa în iarnă,

Ca nimeni niciodată să îmi afle trupul,

Zăpada, vântul pe mormânt s-o cearnă,

Şi-n fulgi să îmi sălășuiască duhul.

De-aș fi albastru m-aș contopi cu cerul,

Ca-ntreaga lume zilnic să mă vadă,

Nedumeriți să-ntrebe care e misterul,

De norii stau stingheri și plâng pe stradă,

De-aș fi un verde crud şi plin de rouă,

M-aș îngropa adânc sub iarba netăiată,

Să reapar atunci când straşnic plouă,

În picuri verzi, mai verzi ca niciodată.

De-aș fi un roș carmin, de-a pururi cald,

M-aş transfuza la tine-n măduvă și sânge,

Nemuritor în ochii-ţi triști mocnit să ard,

Să te alint atunci când mângâierea plânge.

De-aș fi și alb, și roșu, și verde, și albastru,

Aş evada subit în joacă și-n chiot de copil,

Să pot întoarce lumea din tragicul dezastru,

Să sting pe veci acest război stupid și inutil.

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.

Când cântă pământul,

Şi pasărea tace,

Fur liniştea lunii,

Şi-o ascund în găoace.

Când tace dumbrava,

Şi pasărea cântă,

Fur liniştea serii,

Ca ea să m-ascundă.

Când tace pământul,

Şi pasărea-i dusă,

Razele albe ale lunii,

Îmi pătrund pe sub uşă.

Când cântă dumbrava,

Şi pasărea vine,

Pre-umblu pământul,

Cu luna în mine.

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?