O singură chemare

Ca spuma mării de ușoară,

În brațe-mi șezi și dormi,

Cu tine gândurile-mi zboară,

Iar ochiul minții mi-l răstorni.

Și pielea marmură-ți lucește,

Un crin cu albele-i petale,

Un dar din lumile celeste,

Un înger adormit în poale.

În somnul tău, eu visuri am,

Și tainic te sărut pe gură,

Iar luna râde pe sub geam,

Și miezul nopții încet bătură.

Ferice, mi te văd mireasă,

O, zâna mea fără povești,

Curând vei fi împărăteasă,

Regatul inimii să-l stăpânești.

Privesc a farmecului noapte,

Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,

Și-ți murmur calde șoapte:

Rămâi, a mea... pe veci!

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

În colbul vechi al lunii,

Ți-am scris o rugă mută,

Cu degetele umbrei,

Prin pielea ta de fum;

În tine curge timpul,

Ca moartea nevăzută,

Și-mi tremură genunchii,

Într-un extaz postum.

Tu nu mai ești femeie,

Ci rug aprins în mine,

O rană ce se-nchide,

Doar când o scriu în vers;

Iubirea noastră arde,

În ceruri clandestine,

Și Dumnezeu o iartă,

Primind-o-n univers.

Sub pleoapa ta deschisă,

Se stinge o plăcere,

Ca firul unui cântec,

Erupt din lira mea;

Pe tâmpla lumii cade,

O umbră efemeră,

Și ne cuprinde dorul,

Ca o ninsoare grea.

Și tot ce n-am rostit,

Se leagănă-n tăcere,

Ca pruncii ne-nviați,

În pântece de stea;

Ne va-ncerca o clipă,

Cu chip de înviere,

Și vom păși prin visul,

Ce nu se va sfărâma.

Rămânem în oglindă

Ca două firi în una,

Un strigăt suspendat,

Între pământ și rai...

Tu, flacără tăcută,

În inima mea coaptă,

Eu, umbra care moare,

La nunta-ți cu alai.

Și-n golul dintre lumi,

Ne vom preface-n rugă,

Ca două semne vechi,

În palma Celui Sfânt;

Nu va mai fi povestea,

Ci două umbre albe,

Ce-or șade nevăzute,

La capăt de mormânt.

Nu ți-am spus niciodată că plec,

dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot, 

ca o pătură rece, în mijlocul verii,

fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.

Te uitai în gol, și în golul acela

eram eu — fără nume, fără trup,

doar o umbră care își cere iertare,

și un colț de liniște unde să doarmă.

Am plecat fără pași, fără drum,

risipindu-mă între marginile tale, 

ca o frunză ce se îndoaie în ram,

și nu cade, dar nici nu mai trăiește.

Toamna ta, m-a cuprins deodată, 

netrecând prin primăvară, 

neînverzind, 

neînflorind... 

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Din inima ţărânii româneşti,

Acea Moldovă foarte veche,

S-a zămislit în Ipoteşti,

Luceafărul fără pereche.

Străluce falnic peste ţară,

Din valurile vremii pitoreşti,

Făcând mereu ca el să pară,

Prin poezie, Crăiasa din poveşti.

Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,

Pe loc te va răpune o Melancolie,

Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,

Să devorezi a sa divină poezie.

Un Înger de pază pentru suflet,

Când amintirile… te părăsesc,

O oază de lumină într-un zâmbet,

O Floare Albastră pe câmpul românesc.

Atunci când trecem negrăbiţi,

Pe lângă plopii fără soţ,

Şi ne simţim trişti, neiubiţi,

Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,

Şi ne şopteşte la ureche,

Ce e amorul sau a sa poveste,

Tot prin ale sale versuri nepereche,

Ce-s pline de vorbe măiestre:

Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,

Să mă recite prunc şi cel bătrân,

Iar Criticilor mei le rog fiinţa,

Să nu mă mustre c-am fost bun român.

Nu vreau o Despărţire pentru noi,

Când însuşi glasul ne e unul,

Ci doar iubire în nevoi,

Căci asta ştie tot românul.

Povestea codrului să mă lăsaţi,

Să mi-o ascult ca-n tinereţe,

Scrisorile să mi le daţi,

Să le citesc printre fâneţe.

Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,

Înger şi demon să mă fi simţit,

Să-mi dea puteri să-mi amintesc,

De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.

Şi-n Freamăt de codru agitat,

De câte ori iubito mi-am dorit,

O Revedere cu al tău chip curat,

Şi-a ta iubire de granit.

 Departe sunt de tine acum,

Adio nu-ţi voi spune niciodat,

Căci Doina mea de om nebun,

O lume întreagă a schimbat.

S-a dus amorul, s-au dus toate,

Atât de fragedă e amintirea,

Departe sînt de tine frate,

Dar tot la tine mi-e iubirea.

De-or trece anii peste mine,

M-ai am un singur dor români,

E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,

Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.

O clipă vom rămâne înmărmuriţi,

Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,

Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,

Cu o dreaptă cuviinţă:

Mărite Eminescu îţi mulţumim,

Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,

Ea ne inundă atunci când te citim,

Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …

Mă privesc în ochii tăi
În fiecare... dimineață,
Și privirea ta mi-arată
Fericire, pe-a mea față.

Merg la muncă și, revin
Unde simt că sunt iubit,
Doamne fă minutul..oră
Și-al meu timp,fă-l infinit.

Ție-ți cer să-mi fii aproape
Chiar de știu că mai greșesc,
Dar, cine pe-acest... pământ
Strâmb nu calcă, când iubesc.

Sunt pe lumea asta, păcătos
Iar la fapte bune-s... fariseu,
Pe cel în necaz, adesea-l uit
Chiar, de am, să dau mi-e greu.

Lângă ea, soția... credincioasă
Sunt puternic și-nalț rugăciuni,
Ca să Îl avem pe Sfânt în... casă
Și, să nu uităm, să fim...creștini.

Suntem, îndrăgostiți unul de altul
Din vremea când ne-am cunoscut,
Și am rămas și azi cănd anii-s mulți
Iubiți și fericiți, la fel...ca la-nceput!

Aș vrea să fiu un vechi fotoliu,

În colțul camerei retras,

Să te privesc pierdut în gânduri,

Când noaptea cade peste ceas.

Să-ți simt în taină răsuflarea,

Când umerii ți se-apleacă grei,

Să-ți liniștesc măcar visarea,

Să uiți de lume, de idei.

Într-un balans tăcut, ușor,

Să-ți cobor lumina lină,

Să-ți fiu tăcerea de fior,

Iar tu să uiți de rău, de vină.

Și dacă mâine vei pleca,

Mă voi păstra mereu la loc,

Ca să-ți ofer din liniștea

Unui fotoliu vechi, de foc.

Printre lumini de stele albastre,

Rătăcește un gând ce nu știe,

Dacă-i moarte sau doar veșnicie,

Pentru două inimii sihastre.

Și coboară peste toate o stare,

Pe pereți, în priviri, în destine,

Ca un fior ce nu vrea să încline,

Balanța între amor și sfidare.

Între ele se destramă hotare,

Ca o daltă în inimi de gheață,

Rămânând între vis și speranță,

Doar tăcerea ca formă de viață.

Și din tot ce a fost mai rezistă,

Un cuvânt dintr-o seară târzie,

Un ecou, ca un vânt, ce adie

Într-o toamnă care nu mai există.

Pe sub umbre de stele târzii,

Auzi murmur de visuri sfărmate,

Și prin bezna zămislită de noapte,

Trec tăcerile unor inimi pustii.

Ca doi fluturi cu aripi albastre,

S-a pierdut între cer și pământ,

Fără zbor, fără-un sfânt legământ,

Iubirea celor două inimi sihastre.

Trec clipele ca valul lin,

Și viața curge-n al său rost,

În urma noastră lasă-un spin,

Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,

Și-n suflet strângem dor și vis,

Uităm că timpul ne-a-nvățat,

Că totul trece… chiar și-nchis.

Adunăm aur, strângem faimă,

Dar ce rămâne e iubirea,

Nu-i loc pe drum pentru o haină,

Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,

Să prețuim ce-avem acum,

Căci Cerul ne va dărui

Lumină-n loc de al nost’ drum.

Biată noapte prinsă în parcele
Am ajuns să cer iertare către stele
Încât dezamăgitor privesc la cadrul ceresc,
Eu pe vechia lună încerc să o îmbunez

Să-i spun cuvinte de călire
Timpul va trece fără a noastră unire
In al meu interior dau și boabe de albire

Secret deci, ce nu-l spun la nimeni
Păstrat ascuns în ramuri și bușteni
Etiră a unei povești înfiptă în veci
Cum eu visez la două stele reci

Iar lunii și stelelor nu le spun
Al meu jurământ pe unde îl pun
Liniștit î-l ascund printre gratiile albe
Aș da orice pentru ochii ei de nalbe

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Când privesc la lună și la stele
Simt că mă cufund în ele
Visele-mi dispar...
Rămânând privind spre cer,
Dar tu tot nu ești lângă mine.

Și mai trece încă o zi
Noaptea vine, dar fără tine...
Totuși, continu-i să sper,
Că mâine, vei fi lângă mine!

Azi doar stelele-mi mai vorbesc,
Căci oamenii sunt doar pe interes.
Dar mâine, când vei fi lângă mine,
Totul va fi perfect.

Visele noastre se vor unii
Și spre stele vom pleca
Să căutăm al nostru ideal.