Verde

Azi tac, și dorul, ca pe-un câine-n lanțuri,

Îl las să latre-n mine fioros,

Să-mi muște inima ca pe un os de ros,

Iar sângele să curgă încet pe șanțuri.

Azi tac, ca dorul meu să se audă,

Ca vântul care sparge-un vechi mormânt,

Să-mi crească din tăcere lutul sfânt,

Și-n el iubirea ta să se ascundă.

Azi tac, ca ochii mei să te arate,

Ca două ruguri stinse pe-nserat,

Din care fumul trist, neîmpăcat,

Se-nalță peste inimi vinovate.

Azi frâng genunchii-n rugă și-n neștire,

Și-mi caut umbra ce-n urmă a rămas,

Să-mi fie viața o vită de pripas,

Jertfită pe-un altar din cimitire.

Azi pun tăcerea-n rugă de aramă,

Să bat cu ea în porți ce nu se-nchid,

Și-n ochii-mi triști de va rămâne vid,

Te voi iubi cu milă și cu teamă.

Și dacă-n noaptea mea vei mai păși,

Să nu-mi aduci cuvinte, nici iertare,

Ci doar tăcerea ta — aceea care,

M-a învățat ce-nseamnă a suferi.

Tăcerea se lipește de pereți,

ca un mușchi rece, umed, fără viață.

Umbrele se arcuiesc în colțuri,

și scaunele gem sub pașii care nu mai vin.

Aerul miroase a praf și lemn vechi,

și fiecare clipă se frânge în vuietul inimii.

Fereastra tresaltă sub vântul care urlă,

iar lumina se stinge în colțurile camerei.

Ceasul se scurge ca un șarpe mut,

iar umbrele odăii se lungesc,

se împletesc și mă privesc cu ochi străini,

ca și cum știu toate lucrurile pe care le-am ascuns.

Și stau, singur,

cu urechile lipite de tăcere,

simțind cum fiecare sunet care nu vine

devine greutatea lumii întregi apăsându-mi pieptul.

Aștept dimineața ca pe o mântuire…

Îmi torn puțină noapte în cafea,

Și o răcesc c-un cub de lună,

Țin primăvara-n mâna mea,

Și înverzim pădurile împreună.

Mă spăl cu vara pe picioare,

Din sânul toamnei beau amurg,

Iar mintea-mi zboară migratoare,

Înspre locașul marelui Demiurg.

Pictez pe lacrimi milostenii,

Și altoiesc în scorburi trandafiri,

Fac stăvilare împotriva vremii,

Și-ofer comete pentru musafiri.

Vin îngerii la mine în fiecare seară,

Ca aripile să le curăț de păcate,

În mâna mea având o primăvară,

I-am transformat în crini și în mușcate.

Îmi torn puțină ziuă-n ceai,

Și-l încălzesc c-un cub de soare,

Pe primăvară astăzi o chemai,

Dar vara o ascunse sub izvoare.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Dar ochiul treaz privește înspre ea.

Și îmi atârn de grindă ștreangul,

Călău fiindu-mi chiar absența sa,

O ploaie rece îmi susține hangul,

Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.

Exact ca urșii nu-mi văd umbra,

Și simt că sufletul mi-e mort demult,

Iar demonii se dau de-a tumba,

Și-n urma lor doar vaiete se-aud.

Ți-am scris scrisori cu multe pagini,

Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,

Și trist mai caut pierdutele imagini,

Cu lungi lunete ca vechii astrologi.

Dar asta a fost dorința cea mai mare,

Ca pasul tău să-l simt în urma mea,

Cât mersul meu trăi-va sub picioare,

Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.

Dar singur merg și urma-n spate-i goală,

Și nu mai am nici cale, nici destin,

Pășesc agonic cu pasul plin de boală,

Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.

Absența ta-mi întunecă treptat privirea,

Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,

Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,

Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.

Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,

La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,

Sub ștreang un gând mă paște să amân,

Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.

Sunt singur iar în goala casă,

Iar liniștea se-ascunde sub podea,

Și noaptea pleoapa mi-o apasă,

Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.

Rătăciți prin vremuri, fără de busolă,

Ne-am mințit o vreme că ne e mai bine,

Dar zăpada albă, pielea ta creolă,

A-ngheţat deodată inima din mine.

Vei purta în suflet urmele de nea,

Peste răni tăcute din ierni ce-au trecut,

Și-ntr-o altă viață, de m-ai căuta,

Cerul meu va ninge ca la început.

Au venit și zile cu tăceri de plumb,

Ne-am privit nostalgic ca prin geamuri mate,

După ce am plâns și-am zăcut pe rând,

Am clădit din nou punţile sfărâmate.

Ne vom strânge mâna când va fi mai greu,

Să simțim cum curge viața prin artere,

Tu vei fi lumina din destinul meu,

Eu ţi-oi pune-n braţe fagure şi miere.

Iar când peste noi va cădea ţărâna,

Și vom fi doar poze într-un vechi album,

Îşi vor aminti: soarele şi luna,

Că le-am dus lumina pe un alt tărâm.

Sub pleoape-ți ninge lumină, 

Cu fulgi de foc înghețat, 

Iar eu îți sorb din privire, 

Un timp ce n-a existat.

Mă-ntorc în carnea tăcerii, 

Ca-ntr-un abis fără fund,

Să sparg cuvinte de piatră, 

Ca să pot să-ți răspund.

Și dacă-n a serii plăcere, 

Se frânge-al clipei firesc,

Te-aș ține pe buze mele,

Să zbori când șoptesc : te iubesc! 

Din ochi ți se scurge apusul, 

Lăcrimând un amurg violet, 

Și-n el mă strecor ca luceafăr, 

În a stelelor tale buchet. 

Să pot să rămân înc-o noapte, 

Când dulcele somn se adună,

Să-ți simt ațipirea aproape,

Cum vine pe raza de lună. 

Mai ține-mă-n brațe o clipă,

Și mustră-mi sărutul furat,

Să pot îmbrăca în lumină, 

Zâmbetul tău minunat.

Și dacă în noaptea adâncă, 

Ne pierdem de tot în abis,

Bezna, Eden ispititor să ne fie, 

Să mușcăm acel fruct interzis. 

De ce mai strângi în pieptul meu

 O mână care-a plecat?

 De ce păstrezi ca pe-un jurământ

 Un „te iubesc” uitat?

Nu mă asculta, inimă,

 Când iar îți este dor,

 Că dorul, când prinde rădăcini,

 Se face uneori fior.

Dar dacă-ți tremură bătaia

 Când îi auzi numele,

 Ascunde-te sub coaste, dragă,

 Să nu te vadă stelele.

Nu mă asculta, inimă,

 Când noaptea-i spui pe nume,

 Că unele iubiri apun

 Și nu mai vin pe lume.

Ce mult a mai trecut iubito

De la al nostru legământ,

Când am jurat să ne iubim

Cât om trăi pe ăst pământ. 

A fost pe la sfârșit de an

Zi însorită, în decembrie,

Când am zis Da, la primărie

Semnând, actul de cununie. 

Ne-au însoțit părinți și rude

Zicându-ne ,,Casă de piatră ",

Urmând urări și-o ,,sindrofie "

În cinstea și fericirea noastră. 

Atunci, am devenit perechea

Pornind în doi pe drumul vieții,

Iar dragostea ne-a dat..feciorul

Un ajutor..la ceasul..bătrâneții. 

Am profesat, muncind din greu

Uitând că ziua, s-a dus în noapte,

Ne-am bucurat și uneori am plâns

Și-am refuzat să zicem...nu se poate. 

Anii s-au scurs, lăsând doar amintiri

Și urme-adânci pe ale noastre chipuri,

Suntem... doi tineri... bătrânei, soție

Dar fericiți că ne iubim...și-n aste timpuri!

Primăvara am pornit s-o caut,

Cu firul alb-roșu legat de dor,

Știam că undeva, în lume,

Se ascunde cel mai scump mărțișor.

Am întrebat florile zglobii,

Le-am prins de mânecă

(și ce să vezi),

Mi-au răspuns râzând ironic:

„E mai aproape decât crezi.”

(hmmm)

După ce-am ajuns la capătul pământului,

Am zis: gata, în fine,

Până când florile mi-au aruncat cu o piatră-n cap

Și-am văzut primăvara-nflorind odată cu tine.

Din drum, din gând, din răsărit,

Ghioceii cântau de zor,

Din urechi îți creșteau lalele,

Iar eu nu puteam decât să te ador.

Și-atunci am înțeles:

Nu trebuia să mai caut deloc.

Primăvara începe cu tine,

Tu ești… cel mai scump mărțișor.

Și ție, celui mai scump mărțișor,

Îți dăruiesc din adâncul inimii mele

Drept mărțișor…

Bolta cu stele.

Noi? Lăsăm în urmă, cuib de stele

Semne c-am trecut pe-aici,

Și-am luat cu noi zări efemere

Și vise lungi duse-n tăcere

Iar dintr ele-o adiere,

Ca singura noastră avere

Și multe răni și cicatrici!

...

O și câte vise ne rămân

Câte dorințe refuzate

Nici n-avem multe în comun

Cu lumea asta cu de toate

Cu cei ce știu a da din coate,

Dar noi avem doar un stăpân,

Și generos și blând și bun,

Pe care-l purtăm în sân

În inima ce-n taină bate!

...

Și vom pleca în lumea noastră

Exact așa cum am venit,

Tăcuți, ținându-ne de mână,

Un singur vis, fără sfârșit

De a fi veșnic împreună,

Eu, noaptea ta albastră,

Tu, ciobul meu de lună!

La sfarsit de an... nu am putut sa-ti dau mesaj de bine

N-as putea ghici ce dorință ți-ai pus

Dar m-am hotărât sa fac un pas în spate 

Am insistat destul și mai mult te-ai opus

La sfarsit de an.... sper sa fii bine

Oricat am încercat...n-ai vrut sa înțelegi ce simt

Ai continuat sa ma ignori... si asta este

E început de an... si îmi e dor... nu pot sa mint...

Am visat că sunt
Zeu și-aveam aripi
Cu care zburam
Deasupra timpului
Și numai un gând mă
Purta in văzduh-
-gândul la tine.