1  

Eminescu

 

Din inima ţărânii româneşti,

Acea Moldovă foarte veche,

S-a zămislit în Ipoteşti,

Luceafărul fără pereche.

 

Străluce falnic peste ţară,

Din valurile vremii pitoreşti,

Făcând mereu ca el să pară,

Prin poezie, Crăiasa din poveşti.

 

Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,

Pe loc te va răpune o Melancolie,

Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,

Să devorezi a sa divină poezie.

 

Un Înger de pază pentru suflet,

Când amintirile… te părăsesc,

O oază de lumină într-un zâmbet,

O Floare Albastră pe câmpul românesc.

 

Atunci când trecem negrăbiţi,

Pe lângă plopii fără soţ,

Şi ne simţim trişti, neiubiţi,

Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,

 

Şi ne şopteşte la ureche,

Ce e amorul sau a sa poveste,

Tot prin ale sale versuri nepereche,

Ce-s pline de vorbe măiestre:

 

Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,

Să mă recite prunc şi cel bătrân,

Iar Criticilor mei le rog fiinţa,

Să nu mă mustre c-am fost bun român.

 

Nu vreau o Despărţire pentru noi,

Când însuşi glasul ne e unul,

Ci doar iubire în nevoi,

Căci asta ştie tot românul.

 

Povestea codrului să mă lăsaţi,

Să mi-o ascult ca-n tinereţe,

Scrisorile să mi le daţi,

Să le citesc printre fâneţe.

 

Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,

Înger şi demon să mă fi simţit,

Să-mi dea puteri să-mi amintesc,

De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.

 

Şi-n Freamăt de codru agitat,

De câte ori iubito mi-am dorit,

O Revedere cu al tău chip curat,

Şi-a ta iubire de granit.

 

 Departe sunt de tine acum,

Adio nu-ţi voi spune niciodat,

Căci Doina mea de om nebun,

O lume întreagă a schimbat.

 

S-a dus amorul, s-au dus toate,

Atât de fragedă e amintirea,

Departe sînt de tine frate,

Dar tot la tine mi-e iubirea.

 

De-or trece anii peste mine,

M-ai am un singur dor români,

E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,

Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.

 

O clipă vom rămâne înmărmuriţi,

Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,

Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,

Cu o dreaptă cuviinţă:

 

Mărite Eminescu îţi mulţumim,

Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,

Ea ne inundă atunci când te citim,

Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …

 


Category: Love poems

All author's poems: Gabriel Trofin poezii.online Eminescu

Date of posting: 24 сентября 2023

Views: 600

Log in and comment!

Poems in the same category

Mereu …

 

Mereu am zburat cu aripa frântă,

Mereu am umblat şchiopătând,

Ascult pe mama cum cântă,

Privesc pe tata plângând…

 

Mereu mi-a fost teamă de mine,

Mereu am ales un alt drum,

Clocot mi-a fost sângele-n vine,

Trăirea… scânteie şi scrum.

 

Mereu am avut o grijă în plus,

N-am ascultat de sfat ori dojană,

La mulţi vorbe acide le-am spus,

Pe toţi, îi port acum ca pe-o rană.

 

 

More ...

Asculta....

O șoaptă pierdută în foșnet de-amintiri,

Doi ochi ce nu se mai usucă de-o vreme

Rătăciți prin mulţime caută vechi priviri

Și speranță sub un cer de noiembrie.

 

Ascultă-mi tăcerea, și nu adăuga nimic

E târziu.. cuvintele ar fi de prisos,

Urmărește cum încet mă ridic

După ce m-ai împrăștiat fără milă pe jos.

 

Ascultă-mi tăcerea, simte cum totul s-a stins,

Deși sufletul meu , uneori te mai cheamă,

E tot acel suflet fraged, usor de atins

Doar că azi poartă un scut de aramă.

 

Ascultă-mi tăcerea, e liniște acum..

Nu știu ce va fi mai departe!

Zbuciumată de-atâta scânteie și fum,

Probabil iți voi duce dorul în șoaptă..

 

Un suflet rătăcit, pierdut în amintiri,

0 inimă frântă, ce-a devenit tăcută,

Un gând diVIN și-o mână de sclipiri.

Atât mi-a mai rămas, într-o poveste mută.

More ...

Sentimente

Am început să iubesc,

Felul în care mă tratezi,

De fiecare dată,

Când mă încurajezi.

Vreau să-ți spun,

Prin cuvintele mele,

Că te iubesc,

Pe zi ce trece.

Poate sună ciudat,

Modul adresat,

Dar tu mă faci,

Să mă pierd printre stele.

Am conștentizat,

Că te plac,

Atunci  când,

M-ai încurajat.

More ...

Lune Noire et Pleine d'Amour

 

Je t'appelle dans la nuit froide,

Mais tu ne dis rien.

Mon ombre te trouve et te perd encore.

Le vent emporte les feuilles irréconciliées,

Laissant derrière lui l'arbre de notre temps.

 

S'il te plaît, ne disparais pas de tes rêves, reste là.

Tes yeux inquiets ne me laissent pas en paix

Quand je les contemple avec une immense nostalgie.

Je t’aime aujourd’hui, demain et après-demain.

 

Ta première lettre—

Je la porte comme une chose qui ne mourra jamais.

 

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 01.03.2025

 

More ...

Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.

Amân cuvintele ce dor,

Întârzii tot ce-i aproape,

Știu că timpul mă așteaptă,

Dar mă pierd în fuga lui,

Într-o clipă fără scop.

 

Răsuflarea-mi se frânge,

Cu fiecare pas făcut,

Știu că am să ajung, dar oare

Cât voi mai amâna, ce-am pierdut?

 

Fiecare gând mă cheamă,

Dar îmi răspunde ecoul gol.

Amân, dar ce vreau să spun

E ascuns, tăcut, sub zăvor.

 

Voi înfrunta sau mă voi ascunde?

Poate e prea târziu să aleg,

Dar știu că o să se întâmple,

Chiar și atunci când mă voi teme să privesc.

 

Amân și visul ce se scufundă,

Sub valuri de incertitudine,

Sunt prizonier al unui "poate",

Căci nu știu cum să dau drumul la temeri.

 

Într-o lume care nu mă așteaptă,

Mă pierd în adâncuri tăcute,

Știu că va veni ziua schimbării,

Dar nu știu dacă voi fi acolo, complet.

 

More ...

Mărțișor!

Azi voi culege ghiocei,

Să-i dau cui mi-e drag,

Și voi pune printre ei,

Mărțișoare în șirag

 

Am o listă nu prea lungă,

Cu persoane mult dragi mie,

Voi aduna flori să-mi ajungă,

Să le-m-part cu bucurie

 

Voi cumpăra și-un buchet,

Trandafiri, frezii și iasomie,

Vreau să-le-n-mânez din suflet,

Cu iubire, pentru-a mea soție

 

Acum în prag de primăvară,

Vouă femei vă mulțumim,

Și cu penița din călimară,

Scriu..noi mult vă prețuim

  ..și..

Pe soții, nu încetăm să le iubim!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 

 

More ...

Mereu …

 

Mereu am zburat cu aripa frântă,

Mereu am umblat şchiopătând,

Ascult pe mama cum cântă,

Privesc pe tata plângând…

 

Mereu mi-a fost teamă de mine,

Mereu am ales un alt drum,

Clocot mi-a fost sângele-n vine,

Trăirea… scânteie şi scrum.

 

Mereu am avut o grijă în plus,

N-am ascultat de sfat ori dojană,

La mulţi vorbe acide le-am spus,

Pe toţi, îi port acum ca pe-o rană.

 

 

More ...

Asculta....

O șoaptă pierdută în foșnet de-amintiri,

Doi ochi ce nu se mai usucă de-o vreme

Rătăciți prin mulţime caută vechi priviri

Și speranță sub un cer de noiembrie.

 

Ascultă-mi tăcerea, și nu adăuga nimic

E târziu.. cuvintele ar fi de prisos,

Urmărește cum încet mă ridic

După ce m-ai împrăștiat fără milă pe jos.

 

Ascultă-mi tăcerea, simte cum totul s-a stins,

Deși sufletul meu , uneori te mai cheamă,

E tot acel suflet fraged, usor de atins

Doar că azi poartă un scut de aramă.

 

Ascultă-mi tăcerea, e liniște acum..

Nu știu ce va fi mai departe!

Zbuciumată de-atâta scânteie și fum,

Probabil iți voi duce dorul în șoaptă..

 

Un suflet rătăcit, pierdut în amintiri,

0 inimă frântă, ce-a devenit tăcută,

Un gând diVIN și-o mână de sclipiri.

Atât mi-a mai rămas, într-o poveste mută.

More ...

Sentimente

Am început să iubesc,

Felul în care mă tratezi,

De fiecare dată,

Când mă încurajezi.

Vreau să-ți spun,

Prin cuvintele mele,

Că te iubesc,

Pe zi ce trece.

Poate sună ciudat,

Modul adresat,

Dar tu mă faci,

Să mă pierd printre stele.

Am conștentizat,

Că te plac,

Atunci  când,

M-ai încurajat.

More ...

Lune Noire et Pleine d'Amour

 

Je t'appelle dans la nuit froide,

Mais tu ne dis rien.

Mon ombre te trouve et te perd encore.

Le vent emporte les feuilles irréconciliées,

Laissant derrière lui l'arbre de notre temps.

 

S'il te plaît, ne disparais pas de tes rêves, reste là.

Tes yeux inquiets ne me laissent pas en paix

Quand je les contemple avec une immense nostalgie.

Je t’aime aujourd’hui, demain et après-demain.

 

Ta première lettre—

Je la porte comme une chose qui ne mourra jamais.

 

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 01.03.2025

 

More ...

Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.

Amân cuvintele ce dor,

Întârzii tot ce-i aproape,

Știu că timpul mă așteaptă,

Dar mă pierd în fuga lui,

Într-o clipă fără scop.

 

Răsuflarea-mi se frânge,

Cu fiecare pas făcut,

Știu că am să ajung, dar oare

Cât voi mai amâna, ce-am pierdut?

 

Fiecare gând mă cheamă,

Dar îmi răspunde ecoul gol.

Amân, dar ce vreau să spun

E ascuns, tăcut, sub zăvor.

 

Voi înfrunta sau mă voi ascunde?

Poate e prea târziu să aleg,

Dar știu că o să se întâmple,

Chiar și atunci când mă voi teme să privesc.

 

Amân și visul ce se scufundă,

Sub valuri de incertitudine,

Sunt prizonier al unui "poate",

Căci nu știu cum să dau drumul la temeri.

 

Într-o lume care nu mă așteaptă,

Mă pierd în adâncuri tăcute,

Știu că va veni ziua schimbării,

Dar nu știu dacă voi fi acolo, complet.

 

More ...

Mărțișor!

Azi voi culege ghiocei,

Să-i dau cui mi-e drag,

Și voi pune printre ei,

Mărțișoare în șirag

 

Am o listă nu prea lungă,

Cu persoane mult dragi mie,

Voi aduna flori să-mi ajungă,

Să le-m-part cu bucurie

 

Voi cumpăra și-un buchet,

Trandafiri, frezii și iasomie,

Vreau să-le-n-mânez din suflet,

Cu iubire, pentru-a mea soție

 

Acum în prag de primăvară,

Vouă femei vă mulțumim,

Și cu penița din călimară,

Scriu..noi mult vă prețuim

  ..și..

Pe soții, nu încetăm să le iubim!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 

 

More ...
prev
next

Other poems by the author

Când dormi...

 

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

 

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

 

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

 

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

 

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

More ...

Sortit să scriu…

 

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

 

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

 

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

 

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

More ...

Odată, atunci, undeva...

 

Odată, atunci, undeva...

Lumina ta,

Lumina mea,

Au coborât de pe o stea,

Și-a ars mocnit,

În lutul tău,

În lutul meu,

La infinit.

Atunci, undeva, deodată...

Suflarea ta,

Suflarea mea,

Cerul porni să-l străbată,

Sfârșind într-un vis,

Sub perna ta,

Sub perna mea,

Peste noi mai precis.

Undeva, odată, atunci...

Sărutul tău,

Sărutul meu,

Dădură cărnii porunci,

Devenind creatori,

De lumină,

De lut,

De sărut,

Și de tot, uneori...

More ...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

More ...

Aș pleca, dar aș mai sta...

 

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

 

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

 

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

 

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

 

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

 

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

 

More ...

Atâtea...

 

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

 

More ...

Când dormi...

 

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

 

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

 

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

 

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

 

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

More ...

Sortit să scriu…

 

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

 

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

 

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

 

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

More ...

Odată, atunci, undeva...

 

Odată, atunci, undeva...

Lumina ta,

Lumina mea,

Au coborât de pe o stea,

Și-a ars mocnit,

În lutul tău,

În lutul meu,

La infinit.

Atunci, undeva, deodată...

Suflarea ta,

Suflarea mea,

Cerul porni să-l străbată,

Sfârșind într-un vis,

Sub perna ta,

Sub perna mea,

Peste noi mai precis.

Undeva, odată, atunci...

Sărutul tău,

Sărutul meu,

Dădură cărnii porunci,

Devenind creatori,

De lumină,

De lut,

De sărut,

Și de tot, uneori...

More ...

Sânge alb

 

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

 

 

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

 

 

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

 

 

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

 

 

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

 

 

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

 

 

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

 

 

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

 

 

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

 

 

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

 

 

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

 

 

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

 

 

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

 

 

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

 

 

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

 

 

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

 

 

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

 

 

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

 

 

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

 

 

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

 

 

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

 

 

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

 

 

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

 

More ...

Aș pleca, dar aș mai sta...

 

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

 

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

 

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

 

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

 

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

 

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

 

More ...

Atâtea...

 

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

 

More ...
prev
next