RELATIVITATE...

Timpul aleargă prea grăbit uneori,
Ca apoi să-se așeze ca roua pe flori,
Dar bietelor flori, în vremelnicia lor,
Nu le pasă de timp, căci ele n-au dor...

Rugându-și tainul de soare spre cer,
Delicatele flori... înfloresc efemer,
Ca zâmbetul tău de azi-dimineață,
Răsărit după perdeaua de la fereastră...

Da... Timpul se grăbește alergând uneori,
Sau încet, ca sărutul tău care îmi dă fiori,
Apăsat, sau ușor, în treacăt, cu sinceritate,
Îi simt pe buze întreaga lui relativitate!

 


Category: Love poems

All author's poems: Shadow Man poezii.online RELATIVITATE...

Date of posting: 6 October

Added in favorites: 1

Timp de citire: ~1 min.

Views: 288

Log in and comment!

Other poems by the author

NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL...

Ne cheamă pământul din zbor retezat,
Zbor pe care nu l-am putut dura către înalt,
Căderile noastre-s în spirale și cercuri,
Ne cheamă pământul, înspre adâncuri...

Ne cheamă pământul cu glas înfundat,
Chemarea lui, pe tâmple, zvâcnind apăsat,
Ecoul lui risipindu-ne în pustie de gânduri,
Ne cheamă pământul, înspre adâncuri...

Ne cheamă pământul cu noroiul pe glezne,
Și-n genunchii purtați în rănile demne,
Înaintăm cu greu spre genuni și adâncuri,
Ne cheamă pământul, ne cheamă de veacuri...

 

More ...

ERAI TU...

    De dimineaţă ai plecat 
    Cu sufletul pustiit, 
    Păşind temătoare peste zdrenţele 
    Inimii mele... 
    Erai tu. 
    
    Noaptea s-a trecut 
    Şi epuizată ai plâns, 
    Rodnic, 
    Cu lacrimi de rouă... 
    Erai tu. 
    
    În palma ta străluceşte 
    Obosită de drumul cel lung, 
    O stea căzătoare, 
    Un fir de nisip... 
    Erai tu. 
    
    Am zâmbit şi umbrele vremii 
    S-au topit luând cu ele 
    Neantul. 
    Şi pe mine odată cu el... 
    Eram eu.

More ...

Un ecou îndepărtat...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

More ...

Dezamăgiri

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...

More ...

Într-un târziu

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, bre! Gre întrebari! Io-ti cum stăm noi aice... Noi șî cu luna...
-Și cu stelele, bunicule!
-Șî cu iele, d-apoi cum?

Este târziu, trecut de ora zece... Bunicul a stins într-un târziu becul de sub streașina casei, ca să vedem mai bine înaltul cerului, stelele și întreaga Cale Lactee... Un greiere singuratec, țârâie din când în când trist, rupând tăcerea și răcoarea nopții... "Balaurul" s-a dus demult la culcare: bunica n-are timp de isprăvit cu filozofiile noastre... O auzim cu hârâie ușor și ne zâmbind unul altuia: am trecut cu bine și prin ziua aceasta, prin ciurul balaurului...

Noi, după ce-am pus țara la cale, stabilindu-le pe toate câte le-om face și desface a doua zi, ne-am luat de vorba noastră de-cu-sară, vrutele și nevrutele noastre, care ne colorau universul în sunete și imagini, pe care apoi le depănam într-un fir subțire, comun, fir pe care îl torceam în fusul amintirilor de mai târziu: eu, întors acasă după vacanța de vară cu mintea parfumată de mirosul târziu al florilor de salcâm, iar bunicul, pregătindu-se de o iarnă lungă în care, la gura sobei, stârnind jarul cu vătraiul, va închide ochii și cu puterea minții va vedea iarăși acest cer, cu această lună, cu aceste stele împrăștiate în această Cale Lactee...

-Bunicule, uite-o stea căzătoare!, zic eu descriind cu degetul pe cer dâra luminoasă care s-a risipit într-o clipită...
-Din bătrâni, îi vorba c-or fi scânteili sabiei Sfântului Ghiorghi în luptă cu balauru', îmi face bunicul cu ochiul. Dară io știu câ poate o hi șî din la copitile nărăvașului,  Perseului... Tu puie-ți o dorință, da' sâ n-o grăiești cu glas tare, sâ se-mplinească...

Iar eu am închis ochii, dorindu-mi să nu se risipească în uitare acea clipă, unică, un crâmpei din vara copilăriei mea trecută la bunici, timp în care-mi treceam și fericirea fără să știu...

N-am știut atunci - cum aș fi putut? -, căci eram prea crud să realizez că nu voi mai găsi acea liniște, acel "într-un târziu", pe care l-am aflat numai acolo, în umbra celor sub care m-am înalțat, fie c-or fost bunii mei or salcâmii copilăriei mele, deopotrivă...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, cum stăm noi aice-n puteri șî voioși cu tății...

...cu cerul nopții, cu luna și cu stelele, bunicule... Și cu parfumul florilor de salcâm...

 

More ...

Fără vise...

Astăzi simt că nu am trăit destul. Ziua a sfârșit parcă neterminată, lăsându-mi senzația unui gol pe care n-am reușit să-l umplu... Discuțiile cu mine însumi, au devenit repetitive, sterile, rostogolind aceleași frământări cotidiene, care nu mă mai mișcă. 

Simt un blocaj fără rezolvare. Și mă simt ca o insectă care se zbate inutil în plasa de păianjen a timpului: cu cât mă zbat mai tare, cu atât mă împotmolesc mai tare, iar strânsoarea plasei îmi limitează mișcările. Doar mai respir. Inert, până la următoarea zi, sperând la o izbăvire care nu mai vine odată, e departe, așa cum eu sunt tot mai departe de mine. Tot mai străin...

Nesăbuitul de mine... N-am izbutit să rup cele șapte peceți ale zilei. Ușa nopții îmi va sta iar închisă, fără vise... Nu vor fi stele licărind pe bolta întunecată a minții mele, nu va fi lună oglindită de undele niciunui lac... nu va fi țârâit de greiere în amurg, nici dangăt trist, nici scârțâitul ciuturei în briza blândă a înserării... 

Astăzi nu am fost eu...

More ...

Poems in the same category

Liniștea mai știe

Când te privesc așa cum numai liniștea mai știe,

Îți spun de fapt tot ce nu îndrăznesc,

Că ești visul meu și că îmi place felul în care știi să exiști,

De ai fi mai aproape aș putea să te privesc într-una fără să obosesc.

 

Între vise haide sa ne întâlnim,

De aș putea te-aș agăța într-un vers

Ca de-un cuier din inima mea, să nu poți să mai scapi,

Așa cum îmi scapă mie acum te iubesc.

 

Nu vreau să fac nimic mai greu decât este,

În toată povestea noastră noi nu ne avem decât unul pe celălalt,

Eu sunt aici, lângă tine, frumoasa mea iubită vioară

Și brațele mele nevăzute cu dor te înconjoară.

 

Ți-am scris spre dimineață să te las să dormi,

Te-am văzut căscând des, iar inima mea nu se îndură

Să-ți fure somnul cu prea multe cuvinte.

Închei aici, nu mai spun nimic…

Că dacă spun prea multe, dimineața mi te fură.

 

 

More ...

❤️

As vrea în brate sa te strâng ca niciodată

Ca mi-ai rămas pe veci un dor nebun

Sa-ti dăruiesc a mea ființă toată

Răspuns la toate câte nu se spun.

Sa ma ascunzi îngândul tău o noapte

Sa îţi renasc în vise mai apoi

Sa ma auzi cumîţi vorbesc în.şoaptă

De cât de dor mi-a fost de vin, de noi..

More ...

Tu ești

 

Tu ești ce nimeni nu poate fi

Nici astăzi,mâine ori demult,

Căci pentru mine exiști doar tu,

Ești singura iubire...

Tu ai puterea să-mi deschizi

Și ochii și inima și Cerul!

Cum aș putea eu să rezist

Fără să-ți scriu a mea iubire

Să mai respir gândind tăcut

Cum plâns-ai în trecut rănită fiind,

De-o tristă amintire ce-i moartă mai demult..

Să moară ea iubirea precum oamenii mor,

Să zacă ea cu cruce pusă în pământ,

Să fie amăgire?

Eu spun că nu!

Nu cred că Adevărul stie vreodată a muri,

Iubirea de asemeni!

Îți spun acum ce-am spus la început

Tu ești ce nimeni nu poate fi

Nici astăzi,mâine ori demult,

Căci pentru mine exiști doar tu,

Ești singura iubire...

(30 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

 

More ...

....Dor....

Colecţionez zîmbete, în trupul meu pustiu...

Vrăjesc inimi, pe pămîntul ăsta viu.

Ucid amintiri, arunc lacrimi, caut paşi,

Paşii tăi amore, în sufletu-mi rămaşi!..

Amorţit e visul meu, în pledarea sorţii,

Destin nevinovat, în glasul veşnicului mit,

Pradă vieţii, mereu greşim cu toţii

Dor călcat de foc, în prete zugrăvit!..

Beţia vechilor arome, simt aerul printre vene,

Ceaţa-mi înăbusă privirea, ce oglindeşte alene

Ţurturi de cuvinte, răscolesc prin vise

Scîntee de briliant, pe păru-mi sunt ninse.

Sticle de dorinţe, ascunde pleoapa ruginită

Extaz de putere, în culmea prăbuşită.

Glorios amar, ce-mi îneacă glasul

Veştejit de ploi, rămas îmi e curajul.

Turme de momente, în templul de iubire,

Încinge lumină o şoapta de făclie,

Roade de nămol, ascunse-n trupul meu,

Judecîndu-mi lumea, îmi e dor de chipul tău!!!

More ...

Memories

Seek for and find in your mind

All the happy days, in years.

No pressures and no fears

Just open a heart but not blind.

 

Touch the senses of the being,

Command the body to be well,

And stop your thoughts fleeing

Allow here the hope to dwell.

 

Feed with music your soul,

Listen the song of the life

Because you strive for a goal

And your love will be rife.

 

 

 

More ...

Suporterul tău.... Sufletul

Suporterul tău...sufletul 

 

Aș vrea să-ți spun că...dar am tacut

Aș vrea sa am curaj să-ti zic...dar lasă

As vrea , să vreau, să vrem ...dar eu,dar tu 

As vrea mai mult, decât ...dar tu,dar eu 

Aș vrea,sa știu ce vrei,ce simți...dar tu,dar eu

Aș vrea,ce-am vrea ...dar eu,dar tu

Aș vrea ecler și-un suc...dar tu,dar eu

Aș vrea mai tot,ai vrea și tu ...dar eu,dar tu 

Am vrea din inimă acel ceva ...dar tu,dar eu

Aș glăsui,cu glas aș, da...dar eu,dar tu 

Trăim un dans,din glas, din pași,din ochi,din suflet,dinou...dar tu,dar eu

Ai vrea să-mi spui ...dar ai ales sa taci

Dar tu,dar eu?!

 

Florin Ristea 

22-23 iunie

00:15

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍