Doar un vis

Simt cum toată lumea se învârte în jurul meu,

Aș putea să scriu despre asta un întreg eseu.

Însă,spre deosebire de ei,eu stau în loc,

Nu mă mișc și simt cum mă sufoc.

Ei înoată și se ridică la suprafață,

Intr-un final ajungând la verdeață.

Eu mă înec adânc în valuri,

Ma scufund și renunț la idealuri.

Spre adâncuri mă îndrept,

Nu mă pot ridica și încep să accept,

Ca în întuneric voi trăi trăi

Si acolo voi mucegăi.

Nu pot face nimic pentru a mă salva 

În sumbra apă mă voi dizolva.

Voi suspină și voi striga

Insa acolo mă voi degrada.

Ochii tăi poartă în ei frumusețe,

Dar din ei curge tristețe.

Ascunzi asta destul de bine

Dar doar pentru prezențe străine.

Eu îi citesc fără pic de efort,

Gasesc in ei așa de mult confort...

Repetitiv și de zi i-am admirat,

Și să creez ei m-au inspirat.

Pentru al meu suflet ochii tăi sunt ca o muză

Însă să îi înțeleagă pe ai mei refuză.

Refuza să vadă felul în care îi privesc 

Și cat de mult îi doresc.

Doresc ca atunci când nu sunt atentă să mă urmărească,

Si când îi observ să continue să mă privească.

Doua perechi de ochi rătăcindu-se,

Întâlnindu-se și regăsindu-se.

Insa ochii tăi nu se îndreaptă spre a mea privire

Dar tot continuă să mă inspire,

Fiindca transmit atât de multe sentimente 

Chiar și în cele mai irelevante momente.

Sunt așa întristată și supărată pe tine,

Însă,ție aceste sentimente îți sunt străine.

Așa ca oare ce drept am eu să te acuz?

Cand defapt eu realitatea o refuz.

Refuz sa cred ca tu nu simți pentru mine ceva,

Refuz sa cred ca poate in miez de noapte te gândești la altcineva,

Refuz sa cred ca tu nu ma privești asa cum o fac eu,

Și refuz sa cred ca totul este doar un simplu clișeu.

Nu mi-ai spus niciodată ca mă placi,

Dar nici nu mi-ai transmis vreodată ca nu o faci.

Insa cred ca e de ajuns faptul ca nu-mi vorbești,

Pentru a-mi da seama ca nu mă iubești.

Oare nu au fost semne de la univers?

Oare doar prin coincidență ți-am mai găsit numele printr-un vers?

Doar prin întâmplare te întâlneam în dimineți pustii?

Oare ce m-a făcut de tine a mă îndrăgosti?

Ce doare e ca nici măcar nu e vina ta,

Eu am crezut ca al tău suflet mă poate completa,

Cand el defapt doar de energie mă seca.

Doare ca nu știu ce tu despre mine gândești,

Si nu stiu ce emoții când ma zărești trăiești .

Doare ca nu a fost nicioadata reciproc,

Iar ale mele sentimente nu pot să le revoc.

Poate ca am fost doar doua destine in univers.

Tu erai rătăcit printr-un vers,

Însă nu unul dintr-a mea poezie.

Tot ce a fost a fost erezie.

Am crezut ca esti menit sa aparții poeziei mele

Dar tu erai departe rătăcit printre stele.

Am revenit asupra versurilor,

Fiindca refuzam noțiunea sensurilor.

Am căutat cuvinte noi și pe cele vechi le-am modificat

Deoarece asupra așteptărilor mele nu s-au ridicat.

Credeam ca dacă e poezia mea o să fie cum îmi doresc,

Dar tu nu erai un simplu vers,erai ceva ceresc.

Nu te limitezi poeziei mele de aluzii abundentă.

Tu erai mai degrabă o lumină transcendentă.

Erai dornic să te arunci în necunoscut,

Nu într-o poezie cu final prevăzut.

Erai dornic să străbați cu incertitudine prin neant,

Nu îți doreai să trăiești ceva constant.

Așa ca poezia mea doar te-ar fi limitat,

Când tu îți doreai ca prin necunoscut să fii purtat.

Eu în schimb îmi doream ceva absolut,

Așa ca am scris un început,

Dar de fapt a fost doar risipă de cerneală

A unei povești care nici măcar nu a fost reală.

Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,

Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.

Intr-un loc departe l-am îngropat.

Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .

Iarba a înverzit iar florile au înflorit,

S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.

Erau parfumate și frumoase,

Însă într-atât de mincinoase.

Erau așa mărețe și strălucitoare,

Însă atat de înșelătoare...

Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere

Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.

Le-am îngrijit și le-am udat 

Și să reziste le-am implorat.

Rugile mele au fost în zadar

Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.

Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,

Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins 

Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,

Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,

De flori albe amăgitoare,

Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.

Sufletul meu este un izvor care a secat,

S-a pierdut pe sine dar nu ai remarcat.

Acum este gol și întunecat,

Și de apăsări sufletești încărcat.

Sufletul tău este un pământ uscat,

Pe care să-l readuc la viață am încercat.

Dar izvorul meu nu a fost suficient să te trezesc .

M-am pierdut într-un vis neîmplinit,nefiresc.

Sufletul meu era doar un izvor de dorințe

Cutreierat de ale sufletului tău suferințe.

Era ceva metafizic,un abis senin,

Care spera să-și făurească un alt destin.

Tu ești deșert iar eu un simplu izvor.

Tu ești contagios iar eu nu sunt vindecător.

Fără nimic în suflet m-ai lăsat

Fiindcă de tot ce puteam simți vreodată m-ai secat.

Am fost înghițită  până la ultima bucată

De al tău suflet care nu-i nimic mai mult decât o mare secată.

M-ai secat de tot ce am fost vreodată

Și de ceva ce nu voi mai fi niciodată.

Ascult tăcerea ta fierbinte
ce-ascunde mii de nebunii.
Ce maladii purtam în suflet
eu nam să știu, tu nai să știi.

Departe sunetul se stinge
și ochii mei nu mai zâmbesc.
Sunt sentimente de-ntrebare
mă mai iubești, te mai iubesc?

Mă supăr că au fost prea multe,
în cablul inimii ce o ai.
Ce să te rog cu voce tare:
să pleci acum, or să mai stai?

Vrei să ne-ntâlnim

Pe-un colț de stea

Și să ne lăsăm

De raza lunii mângâiați?

Zorii să ne prindă îmbrățișați...

Sau poate-ai vrea să ne-ntâlnim

Pe-un țărm de mare

Și să ne lăsăm

De valuri sărutați,

Zorii să ne prindă îmbrățișați...

Hai, spune-mi,

Vrei să ne mai amăgim și azi?

Am iubit doar o dată
Și am urât de mii de ori,
Într-o noapte înverșunată
Ți-am dăruit aceste flori.

Atingerea ta cea lină
Mi-a făcut mintea să zboare
Și cu tot cu ea,
Inima parcă a prins picioare.

Ți-aș dărui luna de pe cer
La ce mult te iubes,
Și cu tot cu ea,
Raiul cel ceresc.

Prin focurile timpului

Loviți de destin,

Se poate ca noi doi,

Să rămânem iubiți? 

Ți-aș da totul

Ți-aș da și luna de pe cer

Doar să mi te văd mireasă

Căci tu-mi ești giuvaier!!

Aș împarții ziua în două

Să te vad a mea mereu,

Să trăim veșnic în vise

Clipe rupte din etern!!

Și să te am mereu aproape,

O viață întreagă, mi-aș dorii,

Și atunci vei știi iubito

Că tu-mi ești giuvaier!!

Te văd prea rar,
și ți-aș scrie mai des -
te-ai cuibărit sub gândul meu
și acum stai ca o icoană în sufletul meu.

Te-aș lua cu mine
prin toată poezia;
în noapte, umbrele noastre se pierd
pe aleile diafane ale vieții.

Trupul tău,
neastâmpărat și zvelt,
mi-e pocal divin.

Ți l-aș îmbrăca doar în metafore;
doar păcatele mele îndrăznesc
să-ți aprindă haosul minții,
să exclami toți sfinții!

Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,

Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,

Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,

Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.

Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,

Un elixir amar și  totuși necesar ,

Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,

Mă ții în viață, mă faci să delirez.

Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,

Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,

În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,

Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.

Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,

Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,

Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,

Și-n acest turbinio, destine încleștate.