Orfan de Tată

Miroase a viață prăbușirea mea,

Și zborul frânt a mângâiere,

Și n-am crezut nicicând că voi avea,

În râsul meu un hohot de durere.

O viață-ntreagă am explorat abisuri,

Și-n grote m-am hrănit cu patimi,

Și mi-am găsit în tainicele visuri,

Exil pe-un umăr ud de lacrimi.

Miroase a vechi coșciugul pregătit,

De funeralii încontinuu-i este dor,

Și zilnic sunt de toți hulit,

Că-n tinerețe am refuzat să mor.

De atunci cu moartea stau la masă,

Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,

Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,

Și cred c-o veșnicie voi trăi...

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

Lumea toată aleargă, aleargă,

Pământul întruna se-nvârte,

Urma ei grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri s-o uite.

Se înmoaie lacrima-n lacrimă,

Plâng mame când nasc un copil,

Tații-l primesc ca pe-o patimă,

Iar totul din jur li se pare ostil.

E foșnet și-n suflet, și-afară,

Pământul înghite bucurii și iubiri,

Grâu-i uscat iar pâinea amară,

E spaimă și groază-n clădiri.

Trăim izolați de oameni și lume,

Suntem conectați invizibil la ură,

Găsim vinovați cu nume, prenume,

Apoi instalăm peste tot dictatură.

Omul hulpav aleargă, aleargă,

Pământul mai tare se-nvârte,

Urma lui grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri să-l uite.

Ochii mei, deschiși mai târziu, 

Sărută ușor asfințitul... 

Of, viață! Ca pe-o durere te știu, 

Şi-ți simt până-n prăsele cuțitul. 

Toate rugăciunile înălțate spre cer, 

Au căzut deodată grămadă, 

Respir numai iarnă și ger, 

Și-s singur în a lumii ogradă. 

Cu mama în brațe, îi caut un leac, 

În cer cineva râde, ușor prefăcut, 

Moartea așteptă la poartă de-un veac, 

Și nu știu de care voci să ascult. 

În propria-mi umbră lumina dispare, 

Și scuip revoltat spre destin, 

Mă pierd de pământ, nu mai caut cărare, 

Și-ntr-o beznă totală ochii îmi țin. 

Marea pare liniștită,

Vântul doarme pe sub stânci,

Tu, cu inima rănită,

Parc-ai vrea să mă mănânci.

Cântă o sirenă-n larg,

Cântec dulce de răpire,

Eu mă-nalț sus pe catarg,

Drept drapel pentru iubire.

Hai să ne-aruncăm în mare,

S-ancorăm în orizont,

Tu, prințesa mea de sare,

Eu, nebunul vagabond,

Să ne batem joc de lună,

Pe pirați să-i atacăm,

Să ne-ascundem pe sub spumă,

Vraja mării s-o gustăm.

Marea încă-i liniștită,

Vântul doarme pe sub stânci,

Hai, tu inima rănită,

Că te las să mă mănânci!

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.

E vis de ianuarie, e zi încă scurtă,

Așa cum îl văd, deloc nu mă-ncântă,

Pornit pe un ton ce încă e mut, 

Mă lasă să dorm puțin în strănut 

Lumina subțire de zi se agață,

Doar norii acum se mai răsfață,

Captiv de imaginea albă, pustie,

Un nou strănut îmi dă frenezie

Deși pare că totul e gol și domol,

Mi-am amintit de sertarul cu biseptol,

Și-i plin și de blistere ce sună a tablă 

În singura lună ce pare a iarnă 

Abia trece timpul, un leneș ca noi, 

Cu planuri mărețe, lăsate pe joi,

În haina de casă, cu lână și scame,

Devin actorul aceleiași drame

[Marius Ene, Ianuarie 2026, Sibiu]

De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.

Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.

Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.

Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.

A-ul vine de la ANA este numele lui mama,

B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.

C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.

D-ul vine din Donat pentru românul sărac.

E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.

F-ul vine din Furat, România am devastat.

G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,

H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.

I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,

J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.

K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,

L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.

M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,

N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!

O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.

P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.

R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,

S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?

Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,

T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.

U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,

V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.

Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.

Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.

Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,

Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.

Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.

Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.

Mina!

Vor să mai închid-o mină

Pe motiv că poluează,

Spun că UE, e de vină

Și nu Ei..care sunt varză!

Minerul!

Sapă galerii și ne aduce

Untul negru zis cărbune,

La Varvara își fac cruce

Și toți cred..în sfântul nume!

Cărbune!

Am pus cărbune în sobă

Că afară-i ger năpraznic,

Lor vreau să le zic o vorbă

Pe miner nu-l faceți..casnic!

Votul!

Vine anul cu alegeri

Și minerul se întreabă?

Eu pe cine să pun votul?

Că voi toți sunteți..o pleavă!

Tatăl nostru cel din ceruri,

Cel ce-n suflet și în trup ne citești 

Fără margini și omniprezent 

Ești așa frumos și mare,

Că nici nu știu să te descriu

Iar dacă chiar aș încerca 

Cuvintele s-ar împrăștia 

Și-ar ninge cu mărgele 

În urma mea

În urma mea...

În căutarea Ta.

A Ta...

Я проклят жить не зная счастья,

Я демон что блуждает днём,

Я боль, страданье, я несчастье,

Я сущность пробуждённая огнём.

Я зверь, убийца, потрошитель.

Я все грехи в одном лице,

Я человеческий мучитель,

Я ненависть что прячется во тьме.