Hai să copilărim un pic în noaptea asta

Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.

Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.

Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.

Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.

De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Nu știu, iubito, cât de mult contează.
Să fii aici, acum. Atât aș vrea
În rest, nimic nu mă interesează.

Nu vreau cadouri scumpe, nici urări
De sănătate sau urări de bine,
Nu vreau vreun tort să suflu-n lumânări
Vreau doar o viață-ntreagă lângă tine.

Te-nșeli iubito, dacă crezi că vreau
Ca azi să port însemnele regale,
Prefer umil, îngenuncheat să stau,
Supus icoanei existenței tale.

Și nu îmi pasă de ce alții zic,
Nu-i treaba mea la cine ei se-nchină,
Eu sunt un orb ce ființa mi-o dedic,
Iubirii dătătoare de lumină.

De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Vreau ce-i al meu, vreau ce mi se cuvine,
Să fiu bolnav doar de prezența ta,
Să fiu sărac de tot, bogat de tine.

- Ce spui de-un roșu, ușor ruginiu
Sau poate vrei un galben spre muștar,
Mai am și un aprins porocaliu
Stai nemișcat! Așa! Zâmbește clar!

Pentru obraji, un ocru mai deschis
Iar pentru ochi, un brun întunecat
Nu te mișca! De câte ori ți-am zis?!
Nu ai un chip ușor de desenat!

Te fac la tâmple cu un soi de gri,
Iar la pomeți îți pun cărămiziu
La buze un roz pal s-ar potrivi
Și părul de un negru argintiu

- Nu te mișca! - Oh, dar te rog, dă-mi pace!
Nu pot să stau înțepenit, nu vezi?
Sunt om, mă mișc, că-ți place, că nu-ți place,
Cine ești tu și cum de mă pictezi?

Îmi râse-n nas ca la o glumă bună
- Vai, scuză-mă că nu m-am prezentat!
Sunt Toamna, cea născută ca să pună
Pe-o pânză, totul, cât mai colorat!

Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.

Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.

Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.

Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!

În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.

Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.

Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.

Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.

După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.

Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.

Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.

Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?

Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.

Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:

„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.

Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.

„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?

N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!

Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.

Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.

El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.

Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.

Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.

„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?

Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.

Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?

În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.

De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.

Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.

Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.

Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?

De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!

De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!

Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.

Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.

Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Un vânt de primăvară, zefir, a scuturat
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.

Din muguri, sălciile își împleteau verzi plete,
Căzute în cascadă pe malul dezghețat,
Ce renăștea bonom sub ploi de margarete,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.

În zbor de fluturi, zâne, de bine îți urseau,
Ai primăverii soli, în verzi-gălbui costume
Pe frânghii de lumină, din soare coborau
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume.

De ți-a fost frig cumva, de plânsul nu-ți da pace
Când apele sfințite, divin te-au însemnat,
Al păpădiilor puf alb ca sa te-mbrace,
Un vânt de primăvară, zefir, l-a scuturat.

Ți-e numele de floare, dar mai degrabă spun
Că floarea s-a numit în cinstea ta, anume,
Privind cum strângi într-una, în sufletul tău bun,
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.

Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume,
Un vânt de primăvară, zefir, le-a scuturat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.

Poezie -mi dai savoare 

Și sădești în mine floare.

Mă destăinui ție, muză 

Și te pictez pe -o frunză.

Ești oglinda virtuală,

Ce mă udă cu cerneală,

Scoate rime pe gură,

Mă reflectă în alură.

Mă spovedesc ție, magie,

Înșir emoții pe-o hârtie.

Ești sfetnicul meu tainic,

Al simțurilor paznic.

În zile sumbre,alinare 

Să mă pună pe picioare.

Ori delirul ce m-aväntă,

Când nimic nu mă frământă.

Ești mantie de ploaie,

Ce lăcrimează pe-o foaie.

Ești curcubeul ce răsare 

Într-o clipă de visare.

Ești patimă și artă,

Ce n-o găsesc pe hartă.

Ești tărâm ce tipic,

Mă expune liric...

Ghiftuiți scăldați în bogăție
Sterili de spirit și idei,
Sunt snobi cu solzi de viclenie
Mânjiți de vină și mișei

Lichele cu priviri morbide
Ați vândut și înșelat acest popor,
Păgâni născuți din pântece-ncrețite
Ați trimis din mulțimea la topor

Cu ochi crăpați de teracotă
Această țară ați otrăvit !
Uscate aveți suflete de cretă,
Ați trădat și ați mințit

Fiola vă va dilua destinul
Sfârșit va fi și pentru voi,
Căci boala ea va naște chinul
Să simțiți ,ce simțim noi.   

1. Pornește cu Dumnezeu

Pornește cu Dumnezeu la drum,

Chiar dacă nu vezi depărtarea,

Căci Domnul luminează calea

Și binecuvântează cărarea.

Vor fi și munți, vor fi furtuni,

Vor fi și zile de încercare,

Dar cel ce merge cu credință

Găsește pace și scăpare.

Nu te opri când drumul doare,

Nu te întoarce înapoi,

Căci Dumnezeu merge cu tine

Prin ploaie, vânt și prin nevoi.

Și când vei ajunge pe culme,

Privind spre cerul luminos,

Vei înțelege că aventura

Te-a dus mai aproape de Hristos.

2. Dincolo de Munți, cu Hristos

Dincolo de munți și de zare,

Acolo unde cerul pare aproape,

Mă cheamă drumul înainte

Prin zile luminoase și prin noapte.

Cu Hristos nu mă tem de stâncă,

Nici de poteca cea grea,

Căci mâna Lui îmi este sprijin

Și pacea Lui e-n inima mea.

Urc muntele cu rugăciune,

Cu ochii îndreptați spre Cer,

Și fiecare pas mă învață

Să fiu mai bun și mai sincer.

Iar sus, în liniștea înaltă,

Când lumea pare că a tăcut,

Îi mulțumesc lui Dumnezeu

Pentru tot drumul străbătut.

3. Corabia Credinței

Am ridicat pânzele spre zare

Pe marea vieții zbuciumate,

Iar Hristos este Căpitanul

Ce mă conduce prin valuri înalte.

Când furtuna se ridică mare

Și cerul pare întunecat,

Nu-mi pierd nădejdea, căci Domnul

Nu lasă sufletul abandonat.

Prin valuri, ploi și vânt puternic,

Corabia merge înainte,

Căci ancora ei este credința

Și limanul ei este Cel Sfânt.

Și după noaptea cea mai grea,

Când soarele din nou răsare,

Îmi amintesc: Dumnezeu conduce

Și dincolo de orice mare.

4. Călătorul spre Cer

Sunt călător prin lumea aceasta,

Cu pași mărunți și suflet viu,

Nu caut doar bogății trecătoare,

Ci drumul către Dumnezeu.

În ranița mea port credința,

Iar rugăciunea îmi este pâine,

Iubirea îmi este comoară

Și nădejdea mă poartă spre mâine.

Prin văi și munți, prin zile grele,

Nu merg niciodată singur,

Căci Hristos îmi este aproape

Și mă ridică atunci când cad.

La capătul lungii călătorii,

Dincolo de timpul trecător,

Sper să aud chemarea sfântă

A Domnului Mântuitor.

5. Sabia Adevărului

Nu port o sabie pentru ură,

Nici pentru răzbunare sau război,

Ci sabia adevărului

Care biruiește răul din noi.

Când ispita îmi iese-n cale

Și frica încearcă să mă învingă,

Cuvântul lui Dumnezeu îmi este

Lumina care mă ridică.

Adevărata luptă a omului

Se poartă mai întâi în inimă,

Iar cel ce alege binele

Găsește pacea cea deplină.

Cu Hristos merg înainte,

Nu pentru a cuceri pământul,

Ci pentru a-mi păstra sufletul

Aproape de Dumnezeu și Cuvântul.

6. Harta lui Dumnezeu

Nu am o hartă cu toate drumurile,

Nici nu știu ce va fi mâine,

Dar Dumnezeu vede cărarea

Și mă conduce către bine.

Uneori drumul trece prin vale,

Alteori urcă spre înălțimi,

Dar fiecare zi îmi descoperă

Noi lecții și noi minuni.

Când nu mai știu încotro să merg,

Îmi ridic privirea către Cer,

Iar rugăciunea devine o stea

Care mă conduce prin mister.

Nu trebuie să văd tot drumul,

Este de-ajuns să fac un pas,

Căci Dumnezeu știe destinația

Și nu mă uită niciun ceas.

7. Prin Furtună cu Hristos

A venit furtuna peste mare,

Și valurile se ridicau spre cer,

Dar în mijlocul lor L-am chemat

Pe Hristos, sprijinul meu etern.

„Doamne, nu mă lăsa!”, am strigat,

Când frica îmi cuprindea inima,

Și-n tăcerea ce a urmat

Am simțit pacea și iubirea Sa.

Furtuna nu s-a risipit deodată,

Dar eu nu mai eram același om,

Căci învățasem că lângă Dumnezeu

Pot merge înainte pe orice drum.

8. Pasul Credinței

Cel mai greu este uneori

Să faci primul pas înainte,

Când drumul este necunoscut

Și inima nu se simte puternică.

Dar credința îmi șoptește încet:

„Nu te teme, mergi cu Dumnezeu!”,

Și fac un pas, apoi încă unul,

Cu nădejdea în sufletul meu.

Nu trebuie să alerg mereu,

Nici să ajung primul la capăt,

Ci să merg pe calea cea bună

Cu inima curată și cuget drept.

Și fiecare pas făcut cu credință

Devine o mică biruință,

Pe drumul care mă conduce

Spre pace și spre lumină.

9. Vânătorul de Răsărituri

Caut răsărituri pe vârfuri de munte,

Nu aur și palate de împărați,

Caut locuri unde sufletul

Își amintește că suntem frați.

Privesc lumina cum se ridică

Peste păduri și peste văi

Și-I mulțumesc lui Dumnezeu

Pentru această lume și pentru ai mei.

Fiecare răsărit îmi spune

Că viața este un dar ceresc,

Iar fiecare zi nouă mă cheamă

Să iubesc, să iert și să trăiesc.

10. Drumul către Împărăție

Nu este un drum de aur,

Nici o cale fără încercări,

Dar este drumul către viață,

Presărat cu lacrimi și cântări.

Pe el merg oameni care caută

Lumina Domnului Hristos,

Iar fiecare inimă smerită

Găsește un liman luminos.

Când drumul devine greu,

Privesc spre Crucea de pe deal

Și îmi amintesc că Mântuitorul

A biruit moartea și orice rău.

Merg înainte cu nădejdea

Că dincolo de timpul meu

Se află veșnica lumină

Și iubirea lui Dumnezeu.

11. Cheia Cerului

Am căutat cheia Cerului

Prin munți și prin ținuturi depărtate,

Dar am aflat că ea se ascunde

În inimi sincere și curate.

Nu aurul deschide porțile,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci iubirea, credința și mila

Care nu se sting și nu dispar.

Am pornit atunci într-o aventură

Mai mare decât orice drum:

Să-mi schimb inima zi de zi

Și să mă apropii de Dumnezeu.

12. Pădurea Încercărilor

Am intrat într-o pădure deasă,

Unde potecile păreau pierdute,

Și umbrele serii se lungeau

Printre ramuri necunoscute.

M-am temut, dar am spus o rugăciune

Și am mers înainte, încet,

Căci Dumnezeu nu părăsește

Pe cel ce-L caută cu suflet drept.

La capătul pădurii întunecate

Am văzut din nou lumina,

Și am înțeles că încercarea

Poate întări credința și inima.

13. Aripile Credinței

Nu am aripi ca îngerii,

Dar credința mă ridică sus,

Peste grijile și temerile lumii,

Către iubirea lui Iisus.

Când sufletul meu este obosit,

Rugăciunea îl face să zboare,

Și chiar dacă trupul rămâne pe pământ,

Inima caută depărtarea.

Cu aripile nevăzute ale speranței

Trec peste zilele grele,

Căci Dumnezeu pregătește lumină

Dincolo de toate umbrele.

14. Comoara din Inimă

Am căutat o comoară ascunsă

În cetăți și ținuturi străine,

Dar după drumuri lungi am aflat

Că adevărata comoară vine

Dintr-o inimă care iubește,

Dintr-un suflet care știe să ierte,

Din credința care rămâne vie

Chiar și când lumea pare să se certe.

Cea mai mare bogăție este

Să-L ai pe Dumnezeu aproape,

Căci aurul se pierde într-o zi,

Dar iubirea Lui nu poate.

15. Strigătul Libertății în Hristos

Nu sunt liber când fac orice,

Nici când urmez orice dorință,

Ci atunci când sufletul meu

Găsește în Dumnezeu credință.

Hristos mă cheamă la lumină,

Mă cheamă să las păcatul greu,

Și îmi dă puterea să merg înainte

Cu sufletul meu către Dumnezeu.

Aceasta este adevărata aventură:

Să aleg binele în fiecare zi,

Să înving frica și răutatea

Și prin iubire să pot trăi.

16. Cetatea Luminii

Departe, dincolo de munți,

Am zărit o cetate luminoasă,

Nu era zidită din piatră,

Ci din pace sfântă și iubire aleasă.

Am mers spre ea prin multe încercări,

Cu rugăciunea drept călăuză,

Și am înțeles că cetatea începe

În inima care se încrede și se călăuzește.

Căci acolo unde locuiește iubirea,

Acolo Dumnezeu este aproape,

Iar sufletul găsește o casă

Chiar și în cele mai lungi călătorii.

17. Muntele Rugăciunii

Urc muntele rugăciunii încet,

Cu fiecare cuvânt spus lui Dumnezeu,

Și las în urmă zgomotul lumii,

Ca să aud glasul sufletului meu.

Sus, unde liniștea este adâncă,

Îmi plec fruntea către pământ

Și simt că Dumnezeu este aproape

Prin harul Său cel sfânt.

Nu muntele este cel mai înalt,

Ci inima care învață să se smerească,

Și nu cărarea este cea mai grea,

Ci lupta de a iubi și a ierta.

18. Steaua Călăuzitoare

Când noaptea cade peste drum

Și nu mai văd nicio cărare,

O stea a credinței strălucește

Și-mi dă din nou putere și răbdare.

Acea stea îmi amintește

De lumina ce nu apune,

De Hristos, Care conduce

Sufletele prin lumea aceasta.

Merg după lumina Lui,

Chiar dacă nu văd tot drumul,

Căci o singură rază de speranță

Poate risipi întunericul.

19. Curajul Creștinului

Curajul nu înseamnă să nu ai frică,

Ci să nu te lași biruit de ea,

Să faci ceea ce este drept

Chiar când calea este grea.

Creștinul nu merge singur,

Căci Dumnezeu îi este sprijin,

Iar în momentele de slăbiciune

Rugăciunea îi devine liman.

Să fii curajos în bunătate,

Să fii puternic când ierți,

Căci uneori cea mai mare biruință

Este să iubești atunci când suferi.

20. Prin Valea Umbrelor

Prin valea umbrelor am trecut

Cu inima tremurând uneori,

Dar Dumnezeu a fost cu mine

Și m-a purtat prin încercări.

Nu toate drumurile sunt luminoase,

Nu toate zilele sunt ușoare,

Dar nicio noapte nu este veșnică

Pentru cel ce caută răsăritul.

La capătul văii am văzut lumina

Și am înțeles cu sufletul meu:

Nu eram singur în călătorie,

Mergeam împreună cu Dumnezeu.

21. Cavalerul Credinței

Nu poartă coroană de aur,

Nici armură strălucitoare,

Dar cavalerul credinței poartă

O inimă curată și iertătoare.

El luptă împotriva răului

Mai întâi în propriul său suflet,

Și nu caută slava lumii,

Ci să rămână aproape de Dumnezeu.

Când cade, se ridică iarăși,

Când greșește, își cere iertare,

Căci adevărata putere crește

În smerenie și în răbdare.

22. Oastea Luminii

Nu mergem cu ură în lume,

Nici nu căutăm răzbunare,

Ci purtăm lumina credinței

Și dorința de împăcare.

Arma noastră este iubirea,

Scutul nostru este credința,

Iar rugăciunea ne întărește

În fiecare încercare.

Să fim oastea luminii,

Nu pentru a cuceri pământul,

Ci pentru a aduce speranță

Prin fapte bune și prin cuvânt.

23. Corabia spre Liman

Marea este mare și drumul e lung,

Dar corabia mea nu se teme,

Căci Dumnezeu este farul

Care luminează prin vreme.

Valurile pot să se ridice,

Vântul poate să sufle tare,

Dar credința ține pânzele sus

Și nădejdea mă poartă peste mare.

Într-o zi voi vedea limanul,

După călătoria de pe pământ,

Și voi mulțumi pentru toate

Aventurile prin care am trecut.

24. Pelerinul

Sunt pelerin pe acest pământ,

Nu stăpân al zilelor mele,

Merg înainte cu Dumnezeu

Sub soare, ploaie și stele.

Fiecare om pe care-l întâlnesc

Poate fi un dar sau o lecție,

Iar fiecare zi îmi oferă

O nouă șansă spre îndreptare.

Nu mă grăbesc să cuceresc lumea,

Ci caut să-mi păstrez sufletul curat,

Căci cea mai mare aventură

Este să trăiești cu adevărat.

25. Dincolo de Furtună

Dincolo de furtună este liniște,

Dincolo de ploaie este soare,

Dincolo de fiecare lacrimă

Poate răsări o floare.

Nu renunța când norii vin,

Nu spune că totul s-a sfârșit,

Căci Dumnezeu poate transforma

O inimă rănită într-un suflet întărit.

Ține-te de credință și mergi,

Chiar când pașii sunt grei,

Căci după fiecare noapte

Dumnezeu pregătește o zi nouă.

26. Lumina de la Capătul Drumului

Am mers prin multe locuri,

Am trecut prin râuri și munți,

Dar lumina pe care o căutam

Era mai aproape decât am crezut.

Era în rugăciunea unei inimi sincere,

În mâna întinsă către un om,

În iertarea oferită celui ce greșește

Și în pacea primită de la Domnul.

Acum merg mai departe știind

Că lumina nu este doar la capăt,

Ci poate însoți fiecare pas

Atunci când mergi cu Dumnezeu.

27. Nu Te Opri

Nu te opri la primul munte,

Nu te opri la primul vânt,

Căci Dumnezeu poate deschide

O cale acolo unde nu este drum.

Ridică-te după fiecare cădere,

Privește înainte cu speranță,

Și amintește-ți că încercarea

Poate deveni o lecție pentru viață.

Mergi înainte, suflete,

Cu credința drept călăuză,

Căci fiecare zi este o aventură

Și fiecare pas poate fi o minune.

28. Hristos, Călăuza Mea

Când nu știu încotro să merg,

Îl chem pe Hristos în rugăciune,

Și pacea Lui îmi arată drumul

Prin lumea plină de minuni.

El nu promite o cale fără greutăți,

Dar promite să nu mă lase,

Și această nădejde îmi este putere

Atunci când sufletul meu obosește.

Cu Hristos, fiecare drum

Poate deveni o călătorie sfântă,

Căci orice pas făcut cu iubire

Aduce Cerul mai aproape de inimă.

29. Ultima Călătorie

Într-o zi, călătoria mea pe pământ

Va ajunge la un hotar necunoscut,

Dar credința îmi spune că drumul

Nu se termină, ci are un început.

Nu mă încred în puterea mea,

Ci în mila lui Dumnezeu,

Care cunoaște fiecare pas

Și fiecare dor al sufletului meu.

De aceea trăiesc fiecare zi

Ca pe un dar și o călătorie,

Cu nădejdea în Hristos

Și dorul după veșnicie.

30. Biruința Luminii

La capătul oricărei lupte

Nu vreau o coroană trecătoare,

Ci lumina care nu apune

Și pacea cea mântuitoare.

Am trecut prin munți și furtuni,

Prin zile de bucurie și suspin,

Dar Dumnezeu a fost cu mine

Și nu m-a lăsat niciodată străin.

Aventura vieții continuă

Cu fiecare răsărit primit,

Iar cea mai mare biruință este

Să rămâi credincios până la sfârșit.

Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,

O tristă lampă pâlpâie în agonie,

Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,

Și nemilos mă scurg prin poezie.  

Pe masă plânge-o foaie de hârtie,

Iar albul ei zăpezi siberiene arată,

De frig, condeiul nu mai poate scrie,

Și hibernează într-o rătăcită pată.

Aud un cântec venit din iernile polare,

Pe geamul nins pictează flori de gheață,

Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,

Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.

Îmi bate în tâmple o muză înghețată,

I-aș face-un ceai și am valsa boem,

Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,

Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

Cine ai fost şi ce ai ajuns,

La Rahova te-au ascuns.

Tu ai fost primar de fală.

Erai cel mai tare în ţară.

Number one primar ai fost,

Acum nu mai eşti deloc.

Acum mergi la puşcărie,

Pentru a ta mare prostie.

Ca primarul acte ai semnat,

Şi tu nu ai mai verificat.

Dacă clubul Colectiv are acte,

Şi îi bun de funcţionalitate.

Pentru actele ce ai iscălit,

Multă lume în Colectiv a murit.

Alţii prin spitale au stat,

Şi nu s-au mai reparat

După şase ani de suferinţă,

Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.

Patru ani sunt cu executare,

Hai noroc şi la mai mare!

Dacă stai şi te gândeşti,

Morţii nu îi mai înviezi.

Pentru fapta ta săvârşită,

Pedeapsa e foarte mică!

Zeci de ani de puşcărie,

Aia îţi trebuiau ţie.

Conştient ai semnat acte,

Şi ai trimes oameni la moarte !