Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Hai să copilărim un pic în noaptea asta
Cu perne să ne batem și să sărim în pat
Și până dimineață, să ne jucăm canasta
Sau poate "Popa prostu" sau rummy etalat.
Hai să copilărim și noi încă o dată
Și așezați turcește, pe pat, să ne-ndrugăm
Și vrute și nevrute și-n toate laolaltă
În rol de zmei și zâne, tot noi sa ne aflăm.
Hai să copilărim și să privim la filme
Cu vârcolaci, cu monștri și criminali hidoși
Și când sonorul crește spre-acute cu cruzime,
Să tresărim de spaimă ca doi copii fricoși.
Iar când spre dimineață, sleiți de toate cele
Din pușcăria lumii noi fi-vom evadați,
Când crengile fac umbre sinistre prin perdele,
Să ne găsească luna, dormind îmbrățișați.
Poems in the same category
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în daneză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Lektionen om kuben
Et stykke sten er taget,
han hugger med en mejsel af blod,
skinner med Homers øje,
den er skrabet med stråler
indtil terningen kommer helt ud.
Derefter kysser de kuben utallige gange
med din mund, med andres mund
og især med spædbarnets mund.
Derefter tages en hammer
og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.
Alle, men absolut alle vil sige:
- Hvilken perfekt terning, det ville have været
hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
Adolescența
Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,
Cu nări de foc și coama răzvrătită,
Adolescența — strașnic bidiviu,
Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.
Pe căi de praf și soare în amurg,
Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,
Și-n urmă, anii tineri i se scurg,
În râset, plâns și chefuri uriașe.
Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,
Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,
Copita-i lasă, urma mai adâncă,
Și aripi lungi o poartă spre iubire.
Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,
Un vis cu trup de fiară însetată,
Și-n șuiere de vânt necunoscut,
Nechează când se simte înșeuată.
O simți cum rupe zarea din priviri,
Cum în galop înfrânge frica,
Desaga-i plină cu amintiri,
Râzând, le vinde vieții pe nimica.
Dar vine vremea când galopul e un pas,
Când ropotul copitelor e-o șoaptă,
Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,
Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.
Umbra mea, rana mea
Mi-s zilele din ce în ce mai triste,
Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,
Spre cer înalț lungi acatiste,
Deși de vină-s numai dânșii.
Absorb lumini tot mai obscure,
Și bântui drumuri lungi, ferite,
Din mine crește falnic o pădure,
Și-n loc de ramuri cresc cuțite.
E nefiresc dar umbra-mi curge,
Și nici nu stă-n lumina mea,
De fapt e rana mea cu sânge,
Și dâra strălucind în urma sa.
E-un râu ce-și scurmă albia în taină,
Pe maluri plâng fantomele din el,
Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,
Pe care-o port în drumul meu stingher.
Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,
În visuri stinse-n focuri prea devreme,
Și-n mine ascund un dor primordial,
Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.
Pe cer mi-e steaua fără strălucire,
Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,
Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,
De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.
Olfactiv
poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,
de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul
despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...
se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză
a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit
cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...
râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă
și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în daneză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Lektionen om kuben
Et stykke sten er taget,
han hugger med en mejsel af blod,
skinner med Homers øje,
den er skrabet med stråler
indtil terningen kommer helt ud.
Derefter kysser de kuben utallige gange
med din mund, med andres mund
og især med spædbarnets mund.
Derefter tages en hammer
og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.
Alle, men absolut alle vil sige:
- Hvilken perfekt terning, det ville have været
hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!
Other poems by the author
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
De ziua mea
De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Nu știu, iubito, cât de mult contează.
Să fii aici, acum. Atât aș vrea
În rest, nimic nu mă interesează.
Nu vreau cadouri scumpe, nici urări
De sănătate sau urări de bine,
Nu vreau vreun tort să suflu-n lumânări
Vreau doar o viață-ntreagă lângă tine.
Te-nșeli iubito, dacă crezi că vreau
Ca azi să port însemnele regale,
Prefer umil, îngenuncheat să stau,
Supus icoanei existenței tale.
Și nu îmi pasă de ce alții zic,
Nu-i treaba mea la cine ei se-nchină,
Eu sunt un orb ce ființa mi-o dedic,
Iubirii dătătoare de lumină.
De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Vreau ce-i al meu, vreau ce mi se cuvine,
Să fiu bolnav doar de prezența ta,
Să fiu sărac de tot, bogat de tine.
La steaua (II)
Ghetsimani
- Te rog îndepărtează, de poți, încă puțin
Paharul ăsta, Doamne, întins acum spre noi
Amară-i băutura și plină de venin
Și-n plus, mocnește-a ură și spumegă război.
De când îl știi, pământul nu s-a schimbat prea mult
Au mai căzut imperii, războaie au tot fost
Și-n toată-această zarvă, în tot acest tumult
Se-nhamă "omul liber" la jugul contra cost.
Din umbră păpușarii, scoțând în față "sfinți" ,
Ne spun că rău-i bine și binele e rău
Religiile se-nfruntă-narmate până-n dinți
Oameni ucid alți oameni, clamând numele tău.
Sub steagul toleranței, mărșăluind obscen
Perversitatea, cinic, vrea dreptul la firesc
Iar omenirea pare că pierde-un ultim tren
Spre o iluminare a tot ce-i sufletesc.
Și oameni sunt altfel, nu pot să îți explic
Dar când privesc oglinda se văd ei înșiși zei
Nu-s răi... nu toți desigur... nici buni nu pot să zic,
Prea stau în nepăsare, prea sunt doar pentru ei.
Li s-a indus ideea că nu le ești util
Că pot și fără tine, oricine e viteaz
Până când vine greul, atunci e mai facil
Să-nalțe-o rugăciune să-i scoți din vreun necaz.
Nici eu nu ies din cadru, o recunosc cinstit
Puternic în credință nu sunt cum mi-aș dori
Nu m-am pretins vreodată a fi un erudit
Și nici sanctificabil vreodată nu voi fi,
Dar văd cum omenirea, de-un timp se duce-n jos
Și-n loc de elevare, involuăm fatal
Și mă gândeam o clipă, că Tu, fiind Hristos
Să faci un gest din mână, s-o-nalți spiritual...
- Ce-mi ceri îmi stă-n putere, dar oare e-nțelept
Să-ncerc s-aduc schimbarea la cei ce nu o vor?
Când materialismul e singurul concept
E greu a face pasul spre stadiul următor.
Despre iluminare aveți idei cam vagi
Eu v-aș purta tot drumul, la capăt să vă las
Dar ce învățăminte mai poți, ca om, să tragi
Când ai ajuns acolo, fără să faci un pas?
Și chiar de-ar fi să fie ca mâna să-mi ridic
Și să vă-nalț în spirit așa cum vă doriți,
Ca ființe de lumină născute din nimic
Cadoul ce l-aș face, ați ști să-l prețuiți?
Când ți-e servit pe tavă, nimic nu pare greu
Însă deschide ochii în jur și ai să vezi,
Această lege-a firii va exista mereu:
Ce nu obții cu trudă, nu știi cum să păstrezi.
Aveți înțelepciunea de-a ști să cercetați
Stăpân e fiecare pe propriul lui destin
La orice întrebare, răspunsul îl aflați
Cu cât parcurgeți drumul puțin câte puțin.
De la-nceputuri, răul în lume-a existat
Căci fără el ce-i bine, voi n-ați fi înțeles
Și binele, și răul sunt lecții de-nvățat,
Iar lecțiile-nvățate sunt pași către progres.
Când timpul o să vină veți ști să judecați
Având chiar libertatea de a alege voi
În dragoste și ură de partea cui să stați,
De răspândiți lumină sau împroșcați noroi.
În voi se dă o luptă și ca să biruiți
Credința să vă fie și sabie, și scut
Nu disperați o clipă, căci singuri n-o să fiți
Voi fi și Eu acolo și am să vă ajut.
Pe Via Dolorosa și voi va trebui
Din semne de-ntrebare, o cruce să purtați
Și când veți înțelege că numai a iubi
Este răspuns la toate, atunci veți fi salvați.
Apoi, zicând acestea, Iisus s-a ridicat
Din flori i se întinse covor pe sub măslini
Și sub lumina lunii porni îngândurat
Sărutul să-și primească și ramura de spini.
Veniți de luați lumină
Veniți de luați lumină
Cu sufletul curat,
Creștinii se închină,
Hristos a înviat!
Azi, grâul de neghină
Pe veci s-a separat
Veniți de luați lumină,
Hristos a înviat!
Veniți de luați lumină
Și dați-o mai apoi,
Aprinsă s-o mențină,
La cei ce-s frați cu voi.
La cei ce în grădină
Speranțe și-au plantat!
Veniți de luați lumină,
Hristos a înviat!
Mariile suspină
Jelind pe Domnul Sfânt
Dar dată la o parte
E piatra de mormânt.
- Nu e aici, le spune
Un înger, n-ați aflat?
Duceți o veste-n lume,
Hristos a înviat!
Veniți de luați lumină
Și de vă bucurați
În liniște deplină,
De vestea ce-o aflați:
Azi, viața-n fața morții,
Prin El, a triumfat,
Veniți, de lumină,
Hristos a înviat!
Trandafirul și ploaia
Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară
S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.
Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.
În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.
Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.
Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.
Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.
Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.
De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.
Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.
Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.
De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
De ziua mea
De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Nu știu, iubito, cât de mult contează.
Să fii aici, acum. Atât aș vrea
În rest, nimic nu mă interesează.
Nu vreau cadouri scumpe, nici urări
De sănătate sau urări de bine,
Nu vreau vreun tort să suflu-n lumânări
Vreau doar o viață-ntreagă lângă tine.
Te-nșeli iubito, dacă crezi că vreau
Ca azi să port însemnele regale,
Prefer umil, îngenuncheat să stau,
Supus icoanei existenței tale.
Și nu îmi pasă de ce alții zic,
Nu-i treaba mea la cine ei se-nchină,
Eu sunt un orb ce ființa mi-o dedic,
Iubirii dătătoare de lumină.
De ziua mea? Ce vreau de ziua mea?
Vreau ce-i al meu, vreau ce mi se cuvine,
Să fiu bolnav doar de prezența ta,
Să fiu sărac de tot, bogat de tine.
La steaua (II)
Ghetsimani
- Te rog îndepărtează, de poți, încă puțin
Paharul ăsta, Doamne, întins acum spre noi
Amară-i băutura și plină de venin
Și-n plus, mocnește-a ură și spumegă război.
De când îl știi, pământul nu s-a schimbat prea mult
Au mai căzut imperii, războaie au tot fost
Și-n toată-această zarvă, în tot acest tumult
Se-nhamă "omul liber" la jugul contra cost.
Din umbră păpușarii, scoțând în față "sfinți" ,
Ne spun că rău-i bine și binele e rău
Religiile se-nfruntă-narmate până-n dinți
Oameni ucid alți oameni, clamând numele tău.
Sub steagul toleranței, mărșăluind obscen
Perversitatea, cinic, vrea dreptul la firesc
Iar omenirea pare că pierde-un ultim tren
Spre o iluminare a tot ce-i sufletesc.
Și oameni sunt altfel, nu pot să îți explic
Dar când privesc oglinda se văd ei înșiși zei
Nu-s răi... nu toți desigur... nici buni nu pot să zic,
Prea stau în nepăsare, prea sunt doar pentru ei.
Li s-a indus ideea că nu le ești util
Că pot și fără tine, oricine e viteaz
Până când vine greul, atunci e mai facil
Să-nalțe-o rugăciune să-i scoți din vreun necaz.
Nici eu nu ies din cadru, o recunosc cinstit
Puternic în credință nu sunt cum mi-aș dori
Nu m-am pretins vreodată a fi un erudit
Și nici sanctificabil vreodată nu voi fi,
Dar văd cum omenirea, de-un timp se duce-n jos
Și-n loc de elevare, involuăm fatal
Și mă gândeam o clipă, că Tu, fiind Hristos
Să faci un gest din mână, s-o-nalți spiritual...
- Ce-mi ceri îmi stă-n putere, dar oare e-nțelept
Să-ncerc s-aduc schimbarea la cei ce nu o vor?
Când materialismul e singurul concept
E greu a face pasul spre stadiul următor.
Despre iluminare aveți idei cam vagi
Eu v-aș purta tot drumul, la capăt să vă las
Dar ce învățăminte mai poți, ca om, să tragi
Când ai ajuns acolo, fără să faci un pas?
Și chiar de-ar fi să fie ca mâna să-mi ridic
Și să vă-nalț în spirit așa cum vă doriți,
Ca ființe de lumină născute din nimic
Cadoul ce l-aș face, ați ști să-l prețuiți?
Când ți-e servit pe tavă, nimic nu pare greu
Însă deschide ochii în jur și ai să vezi,
Această lege-a firii va exista mereu:
Ce nu obții cu trudă, nu știi cum să păstrezi.
Aveți înțelepciunea de-a ști să cercetați
Stăpân e fiecare pe propriul lui destin
La orice întrebare, răspunsul îl aflați
Cu cât parcurgeți drumul puțin câte puțin.
De la-nceputuri, răul în lume-a existat
Căci fără el ce-i bine, voi n-ați fi înțeles
Și binele, și răul sunt lecții de-nvățat,
Iar lecțiile-nvățate sunt pași către progres.
Când timpul o să vină veți ști să judecați
Având chiar libertatea de a alege voi
În dragoste și ură de partea cui să stați,
De răspândiți lumină sau împroșcați noroi.
În voi se dă o luptă și ca să biruiți
Credința să vă fie și sabie, și scut
Nu disperați o clipă, căci singuri n-o să fiți
Voi fi și Eu acolo și am să vă ajut.
Pe Via Dolorosa și voi va trebui
Din semne de-ntrebare, o cruce să purtați
Și când veți înțelege că numai a iubi
Este răspuns la toate, atunci veți fi salvați.
Apoi, zicând acestea, Iisus s-a ridicat
Din flori i se întinse covor pe sub măslini
Și sub lumina lunii porni îngândurat
Sărutul să-și primească și ramura de spini.
Veniți de luați lumină
Veniți de luați lumină
Cu sufletul curat,
Creștinii se închină,
Hristos a înviat!
Azi, grâul de neghină
Pe veci s-a separat
Veniți de luați lumină,
Hristos a înviat!
Veniți de luați lumină
Și dați-o mai apoi,
Aprinsă s-o mențină,
La cei ce-s frați cu voi.
La cei ce în grădină
Speranțe și-au plantat!
Veniți de luați lumină,
Hristos a înviat!
Mariile suspină
Jelind pe Domnul Sfânt
Dar dată la o parte
E piatra de mormânt.
- Nu e aici, le spune
Un înger, n-ați aflat?
Duceți o veste-n lume,
Hristos a înviat!
Veniți de luați lumină
Și de vă bucurați
În liniște deplină,
De vestea ce-o aflați:
Azi, viața-n fața morții,
Prin El, a triumfat,
Veniți, de lumină,
Hristos a înviat!
Trandafirul și ploaia
Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară
S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.
Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.
În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.
Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.
Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.
Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.
Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.
De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.
Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.
Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.
De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.