Satul care moare!
Ma-ntorc din nou în satul meu natal,
De unde am plecat de-o veșnicie,
Și trist mă simt de ce văd în fundal,
Doar case părăsite cu streșini fără vie
Pe uliți nu mai sunt copii gălăgioși,
Să bată mingea, să mai fure poame,
Și doar câțiva bătrâni morocănoși,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mai întâlnesc persoane,
De vârsta mea și-mi e tare rușine,
Că nu știu a le spune lor pe nume,
Că timpul a furat și de la ei și mine
Pătrund în cimitir pe-o poartă mică,
Aici se odihnește mama și alte rude,
Mă reculeg și lacrima pe față-mi pică,
Udând a mea tristețe, ce mă pătrunde
Trec pe la casa noastră părintească,
Unde copii fiind, cu toții am crescut,
Să ne-amintim de casa țărănească,
Și de al nostru îndepărtat trecut
Plec spre oraș, din satul care moare,
Cu mult regret, enormă disperare,
Și nu știu să răspund la-o-ntrebare!
Oare în viitor, orașul meu...dispare?
