Mea culpa

Iubita mea îţi scriu tardiv,

De aici de la capăt de lume,

Deşi nu mai avem nici un motiv,

Şi nici o vorbă a ne spune.

Iubita mea să-ţi povestesc un vis,

Ce l-am avut  spre seară,

Părea că pe vecie sunt închis,

În a ta lacrimă amară.

Iubita mea mă simt ciudat,

Şi-ntruna gândul mă apasă,

Că prea uşor m-am lepădat,

De-a ta făptură prea frumoasă.

Iubita mea la mine acuma plouă,

Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,

Eu simt deopotrivă pe amândouă:

A ta atingere şi extazul.

Iubita mea la mine acum e soare,

Şi-n raza ce mă încălzeşte,

Eu simt făptura-ţi arzătoare,

Şi chipul care mă iubeşte.

Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,

Că soarta ne-a învins deopotrivă,

Păstrează însă nedeschisă-n plic,

Scrisoarea mea tardivă.

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.

Am învățat lumina,

Să-ți fie adăpost,

Când umbrele se-adună,

În traiul tău anost. 

Am prins din cer o rugă,

Și ți-am țesut-o-n vis,

Să-ți fie noaptea blândă,

Așa cum ți-am promis. 

Iar dacă-n zori de taină,

Te va atinge-un dor,

Să știi că-s eu, iubito,

Un astru privitor.

Și am rugat tăcerea,

Să-ți fie freamăt lin,

Să-ți legene ființa,

Cu brațe de senin.

Am strâns din stele calde,

O pulbere de dor,

Să ți-o presor pe pleoape,

Când visul ți-e ușor.

Iar vântului i-am spus,

Cu adierea-i lină,

Să îți atingă părul,

Și fața cristalină.

Ca-n fiecare clipă,

Când inima ți-e grea,

Să simți cum te cuprinde,

O mână ca a mea.

În palma dimineții,

Lăsat-am al tău nume,

Ca roua să ți-l poarte,

Pe liniștea din lume.

Am îmblânzit amurgul,

Să-ți fie umbră vie,

Să-ți coase peste umeri,

O caldă veșnicie.

Și-am scris pe cer cu stele,

Un legământ tăcut,

Să-ți fiu, din depărtare,

Aproapele pierdut.

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.

Dă-mi neuitarea frumoaso,

Sculptează-mi ochiul în tine,

Apleacă-ți tâmpla și las-o,

Pe gândul meu să suspine.

Dă-mi neuitarea iubito în dar,

Și ține-mi în palme privirea

Șoptește-mi un murmur bizar,

Să-mi mute spre tine uimirea.

Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,

Aprinde-mi călcâiul de gheață,

Lasă sărutul pe buze să-mi vie,

Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.

Dă-mi neuitarea acum și aici,

Și las-o în suflet să plângă,

Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,

Inima în inima ta să se frângă.

Sunt cea mai teribilă fiinţă din istorie,

O bestie plină de flăcări şi întunecimi,

De elanuri şi disperări, de eşecuri şi glorie,

Un abis sinistru de mari adâncimi.

Grijile lumii şi incertitudinile toate,

Într-o clipă în mine amuţesc,

Căci din pustiu şi grote nu se mai poate,

Percepe mesaje din peisajul lumesc.

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii sau excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nu vreau nicidecum să mor la bătrâneţe.

Deci, vreau să beau cupa plăcerii până la fund,

Să plâng, să râd, să strig de bucurie ori disperare,

Să-mi mistui în creier orice fărâmă de gând,

Şi să sfârşesc fericit în propria-mi desfătare.

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Odată la alegeri,

Se umplu de maniere,

Promit numai averi,

Și-apoi uită de ele.

Vorbesc cu mult patos,

Că totul va fi bine,

Dar planul lor pe dos,

Ajută doar pe sine.

Ne spun povești cu zmei,

Cu fapte de bravură,

Dar după placul lor ei,

Ne închid a noastră gură.

Și ciclul se repetă,

Cu altă pălărie,

Aceeași marionetă,

Pe-aceeași scenă vie.

Și repetă cu nostalgie,

Același discurs de carton,

Totul fiind doar o regie,

Aceeași minciună, același ton.

„Stimați concetățeni,

Vă dau cuvântul meu, 

Că de-acum voi munci, 

Chiar de va fi greu.

Voi construi palate, 

Și poduri de argint, 

Din vorbe colorate, 

Pe care vi le prezint.

Vă fac promisiuni, 

Ce sună minunat, 

Dar sunt doar ficțiuni, 

Din capul luminat. 

Și când mandatul trece, 

Cu buzunarul plin, 

Vă las un gust rece, 

Și-un viitor hain."

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Cu pas vioi te-apropii toamnă

Și-mi furi căldura soarelui,

Însă ne-aduci rodul în casă

Răsplata muncii...țăranului. 

S-a dus vacanța și bucuria

Copiilor ce vor începe școala,

Dar, ce să faci fără învățătură

Că 'ncurci consoana cu vocala. 

Pe cer cocorii zbor în cârduri

Spre alte lumi, unde le-i bine,

Și vorbă ne trimit prin croncănit

Că ne vedem...la vara care vine. 

Pe drum de țară merg tractoare

Ce brazda pe câmp o răstoarnă,

Unde sămânța, va prinde viață

Sub neaua albă...călduță haină. 

Așa se duc și revin...anotimpuri

Lăsând pe chipuri adânci riduri,

Geaba bogății și conturi adunate

Săraci plecăm...cu patru scânduri!

Și îmi doresc mult să mă întorc 

În lumea aceea cu mult noroc

Unde seara ne adunam

Și până dimineața nu plecam

Eram copii, dar am crescut

Copilărie frumoasă am avut

Ne jucam noapte și zi

Printre copaci și râsete vii

Nu știam de telefoane

Doar de jocuri cu banane

Noi râdeam chiar din orice 

Și erau chiar râsete 

Îmi aduc și acum aminte

Pe vremea când eram cuminte

Ma jucam mult pe afară 

Și acum sunt prins într-o povară

Dacă timpul s-ar întoarce 

Aș iubi ce am și aș tace

Căci mulți sunt care nu au

Și visează la ce dau

Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015

Potop de gânduri 

In fiori de simțăminte,

Inundă in valuri 

Labirintul din minte.

Lacrimi șiroaie 

Din amintiri curgeau 

Pe pereții din odaie 

Privirile frigeau.

Pe aripi călătoare 

Se stingeau în zare

Vise trecătoare 

La apus de soare.

Prin roua dimineții 

Pașii mei pluteau;

Din rămășițele vieții 

Idealuri noi răzbeau..