Mea culpa
Mă simt vinovat pentru lume,
Pentru boli, urgii și războaie,
Pentru acele generații postume,
Ce-au creat un colos cu picioare de paie.
Mă simt vinovat pentru vină,
Pentru orice dezastru voit,
Pentru omul lipsit de lumină,
Din care treptat am murit.
De liber arbitru mă fac vinovat,
De pruncii uciși nenăscuți,
De neîncetatul chin și oftat,
De voi cei umili și desculți.
Mă fac, de Creație, la fel, vinovat...
Provocați-mi în cer un potop,
Doar Fiul să-mi fie salvat,
Să vă ducă pe toți în alt loc.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 6 ноября 2023
Views: 646
Poems in the same category
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Singuratic pe pământ
Viața singură înainte
Merge într-o amăgire.
Omul singur pe pământ
Va nimici propriul său gând.
Nopți și zile chinuite,
De gândul omului pricinuite.
In speranța liniștii eterne,
Curată viața omul si-o așterne.
Luna blândă și lucioasă,
Oh, zeiță maiestuoasă!
Măreață stai și ne privești
Iar zbuciumul tu îl strivești.
Blând soare ocrotitor,
Asupra noastră tu mereu cobori
Raze pline de speranță,
Pline de a Domnului povață.
Inima zburlită suferindă
Tu vei bate necontenită.
Ai fost tu întrebată oare?
Mai reziști, mai poți, trăiești?…
Mi-a trebuit
Mi-a trebuit întreaga viața
Și gând adanc,îndelungat
Intr-un cadru întunecat,
Ca sa-mi dau seama de fapt
Ca atârn de-un fir de ața.
Mi-a trebuit profunzime
Ochii sa închid și sa visez
Conștiința sa-mi fie treaza
Ca sa mi dau seama ca apusul…
Mi e apogeu,
Iar răsăritul doar mă întristează
Psalmi - XLIV - Lupta cu mine însumi
Doamne,
fiecare clipă este o luptă
cu mine însumi.
Mă întorc și mă pierd,
și mă regăsesc mereu
în aceleași rădăcini de durere.
Am crezut că mă voi ridica
dincolo de propria-mi umbră,
dar în fiecare pas pe care îl fac,
umbra mea mă urmărește.
Nu sunt întreg, Doamne,
ci fragmente de gânduri rupte,
mângâiere între lacrimi,
spărturi de speranță
care nu pot fi vindecate.
Mi-e frică să mă uit în adâncul meu
pentru că știu că mă voi pierde.
Mă tem că nu voi găsi acel loc
unde inima mea se poate odihni
fără frică de ea însăși.
Te chem în fiecare pas, Doamne,
pentru că știu că Tu ești singurul
care mă poate salva de mine.
Fiecare clipă este o bătălie,
dar dacă Tu mă ții în brațele Tale,
mă voi ridica.
Mă lupt cu mine însumi,
dar știu că Tu vei câștiga,
pentru că în mijlocul acestei lupte
voi învăța să fiu Eu,
doar prin Tine.
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Singuratic pe pământ
Viața singură înainte
Merge într-o amăgire.
Omul singur pe pământ
Va nimici propriul său gând.
Nopți și zile chinuite,
De gândul omului pricinuite.
In speranța liniștii eterne,
Curată viața omul si-o așterne.
Luna blândă și lucioasă,
Oh, zeiță maiestuoasă!
Măreață stai și ne privești
Iar zbuciumul tu îl strivești.
Blând soare ocrotitor,
Asupra noastră tu mereu cobori
Raze pline de speranță,
Pline de a Domnului povață.
Inima zburlită suferindă
Tu vei bate necontenită.
Ai fost tu întrebată oare?
Mai reziști, mai poți, trăiești?…
Mi-a trebuit
Mi-a trebuit întreaga viața
Și gând adanc,îndelungat
Intr-un cadru întunecat,
Ca sa-mi dau seama de fapt
Ca atârn de-un fir de ața.
Mi-a trebuit profunzime
Ochii sa închid și sa visez
Conștiința sa-mi fie treaza
Ca sa mi dau seama ca apusul…
Mi e apogeu,
Iar răsăritul doar mă întristează
Other poems by the author
Epigrame XXXIV
Unei eleve - la ora de chimie
Ieșind la tablă să arate,
Elementul chimic din desen,
Într-un leșin căzu pe spate,
Uitase cred... de oxigen.
Lui Vali Vijelie - manelistul
Când la microfon amfitrionul,
Rosti, acum să vină Vijelie...
Cuprins subit de isterie,
Am tras rapid oblonul.
Lui Florin Salam - manelistul
Am avut Salam la nuntă,
Și-am fost tare entuziasmat,
Că mesenii joacă, cântă...
Și altceva n-au consumat.
Unui bețiv
Mare supărare are frate,
Și asta îl doare și intrigă,
Că nu știe cum se poate,
De bea mai mult decât câștigă.
Unui paznic hoț
Că se știe cleptoman,
Nu se teme de dușman,
Nici de hoții de alt fel,
Ci, îi frică chiar de el.
Lui Florin Piersic - doi copii cu trei soţii
Ți-ai pus sămânța în trei glastre,
Și te-ai rugat smerit la astre,
Dar piersici au ieșit doar doi,
Şi niciunul nu-i de soi...
Lui Florin Piersic junior
Ai fost puiet de piersic bun,
Dar turnând la rădăcină,
Doar alcool și cu tutun,
Ai crescut doar în tulpină.
Unei familii neghioabe
După chin și viață amară,
Ei au hotărât aseară,
Să cumpere un Smart TeVe,
Să le explice filmele.
Tratament pentru soț
Văzând că e ursuz, posac,
A căutat să-i afle leac,
Și, i-a spus un neam de-al lui,
Să-l ducă la Gura Humorului.
Unui prea şcolit
Ai reuşit să mă convingi
De ce strângi diplome în vraf,
Căci la concursuri nu învingi:
Doar faci colecţie de praf.
Unui scriitor
A scris o carte de poeme,
Cu gând să fie publicată,
Dar a întâmpinat probleme,
Că la Erată a fost pusă toată.
Legătură conjugală
De câte ori al meu amic,
Vorbește mai acid, ironic,
Despre soția Margareta,
Îl frige aprig verigheta.
Unui bețiv - la țară
Mâncând struguri, văzu vaca,
Într-o zi ca-n alte șapte,
Și-atunci badea schimbă placa,
Și începu să beie lapte.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Atâtea...
Atâtea ploi în calea ta,
Iar aripile-ți sunt de plumb,
Ți le-ar topi privirea mea,
Dar fă-mă ca să plâng.
Atâtea umbre te-nconjoară,
Că-n întuneric mă sufoc,
Te-aș face-o stea solară,
Dar fă-mă să iau foc.
Atâta lacrimă sălcie,
Brăzdează chipu-ți îngeresc,
Eu ți-aș usca-o pe vecie,
Dar fă-mă să iubesc.
Atâta dragoste așteaptă,
Să ne înghită pe-amândoi,
Dar firea ta este necoaptă,
Iar pasul meu e prea greoi.
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
De te-aș pierde...
De te-aș pierde într-o zi,
S-ar sfârși și a mea viață.
Anii mei s-ar ofili,
Fără a buzelor dulceață.
Voi umbla c-un gol în suflet,
Și cu mintea sfâșiată,
Mă voi prăbuși în umblet,
Azi mai mult ca niciodată.
De te-aș pierde pentr-o clipă,
Aș zbura umil sub soare,
Și mi-aș frânge o aripă,
Ca să-ți fac din ea răcoare,
Să mă simți în adiere,
Cum te mângâi pe obraz,
Cum pierduta clipă cere,
Înc-o clipă de extaz.
De te-aș pierde pe vecie,
Eu m-aș împietri în timp,
Te-aș zidi cu poezie,
Și te-aș face anotimp,
An de an să vii în lume,
Peste veacuri, pe vecie,
Și să-mprăștii de pe culme,
Necitita - mi poezie.
Epigrame XXXIV
Unei eleve - la ora de chimie
Ieșind la tablă să arate,
Elementul chimic din desen,
Într-un leșin căzu pe spate,
Uitase cred... de oxigen.
Lui Vali Vijelie - manelistul
Când la microfon amfitrionul,
Rosti, acum să vină Vijelie...
Cuprins subit de isterie,
Am tras rapid oblonul.
Lui Florin Salam - manelistul
Am avut Salam la nuntă,
Și-am fost tare entuziasmat,
Că mesenii joacă, cântă...
Și altceva n-au consumat.
Unui bețiv
Mare supărare are frate,
Și asta îl doare și intrigă,
Că nu știe cum se poate,
De bea mai mult decât câștigă.
Unui paznic hoț
Că se știe cleptoman,
Nu se teme de dușman,
Nici de hoții de alt fel,
Ci, îi frică chiar de el.
Lui Florin Piersic - doi copii cu trei soţii
Ți-ai pus sămânța în trei glastre,
Și te-ai rugat smerit la astre,
Dar piersici au ieșit doar doi,
Şi niciunul nu-i de soi...
Lui Florin Piersic junior
Ai fost puiet de piersic bun,
Dar turnând la rădăcină,
Doar alcool și cu tutun,
Ai crescut doar în tulpină.
Unei familii neghioabe
După chin și viață amară,
Ei au hotărât aseară,
Să cumpere un Smart TeVe,
Să le explice filmele.
Tratament pentru soț
Văzând că e ursuz, posac,
A căutat să-i afle leac,
Și, i-a spus un neam de-al lui,
Să-l ducă la Gura Humorului.
Unui prea şcolit
Ai reuşit să mă convingi
De ce strângi diplome în vraf,
Căci la concursuri nu învingi:
Doar faci colecţie de praf.
Unui scriitor
A scris o carte de poeme,
Cu gând să fie publicată,
Dar a întâmpinat probleme,
Că la Erată a fost pusă toată.
Legătură conjugală
De câte ori al meu amic,
Vorbește mai acid, ironic,
Despre soția Margareta,
Îl frige aprig verigheta.
Unui bețiv - la țară
Mâncând struguri, văzu vaca,
Într-o zi ca-n alte șapte,
Și-atunci badea schimbă placa,
Și începu să beie lapte.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
Atâtea...
Atâtea ploi în calea ta,
Iar aripile-ți sunt de plumb,
Ți le-ar topi privirea mea,
Dar fă-mă ca să plâng.
Atâtea umbre te-nconjoară,
Că-n întuneric mă sufoc,
Te-aș face-o stea solară,
Dar fă-mă să iau foc.
Atâta lacrimă sălcie,
Brăzdează chipu-ți îngeresc,
Eu ți-aș usca-o pe vecie,
Dar fă-mă să iubesc.
Atâta dragoste așteaptă,
Să ne înghită pe-amândoi,
Dar firea ta este necoaptă,
Iar pasul meu e prea greoi.
Veșnicie...
Când totu-i scrum și vremea se destramă,
Rămân doar versuri plânse peste noi,
Și-n zori de vis așternem val de ploi,
Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.
Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,
Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,
Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,
Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.
De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,
Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,
Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,
Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.
Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,
Când luna plină va pătrunde-n valuri,
Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,
Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.
Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,
Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,
Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,
Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.
Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,
Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,
Hai prinde-mă de mână și vino după mine,
Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.
Predestinare
Îmi e sortit să trec prin astă lume,
Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,
Să fiu gonit de ploi și întunecimi,
Să merg târâș prin sumbre adâncimi,
Să cânt ce altuia îi sună bine,
Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.
Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,
Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,
Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,
Să zbor spre neatinse înălțimi,
Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,
Și să dansez la mine-n carapace.
Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,
Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.
De te-aș pierde...
De te-aș pierde într-o zi,
S-ar sfârși și a mea viață.
Anii mei s-ar ofili,
Fără a buzelor dulceață.
Voi umbla c-un gol în suflet,
Și cu mintea sfâșiată,
Mă voi prăbuși în umblet,
Azi mai mult ca niciodată.
De te-aș pierde pentr-o clipă,
Aș zbura umil sub soare,
Și mi-aș frânge o aripă,
Ca să-ți fac din ea răcoare,
Să mă simți în adiere,
Cum te mângâi pe obraz,
Cum pierduta clipă cere,
Înc-o clipă de extaz.
De te-aș pierde pe vecie,
Eu m-aș împietri în timp,
Te-aș zidi cu poezie,
Și te-aș face anotimp,
An de an să vii în lume,
Peste veacuri, pe vecie,
Și să-mprăștii de pe culme,
Necitita - mi poezie.