Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Poems in the same category
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Timpule, mai lasă-mi timp!
Mă cert cu tine mai mereu
Că nu te-oprești de a fura,
Din anii mei tot mai puțini
Timpule, cât pot eu îndura?
Când m-am născut a fost ursita
Care mi-a zis că voi atinge suta,
Și mi-a urat să am noroc în viață
Și-atent la cum se-nvârte roata.
În timp, ai apărut tu, măi timpule
Și-ai început să iei puțin câte puțin,
Până m-ai dus la vârsta bătrâneții
Fără puteri și doar cu rugă la divin.
Mi-ai luat fără să știu copilăria
Și a urmat la rând și anii tinereții,
La schimb mi-ai dat ceva din boli
Pe care le tratez în zorii dimineții.
Cu toate astea simt să-ți mulțumesc
Că anii vieții mi-au fost prelungiți,
Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte
Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!
Amintiri
Se clatină-n minte gândul pierdut,
iar ceasul bate deja ora târzie,
mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,
dar vocea-mi se pierde ca o stihie.
M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,
și-n aburii bahici încet mă destram,
noapte îmi sapă întruna în gânduri,
și visu-mi rămâne ca o rază în geam.
Se frânge ușor lumina sub pleoape,
ca o floare uscată sub arșița verii,
dorul îmi pleacă pribeag peste ape,
și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.
Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,
printre urmele șterse caut lumina,
amintirile-mi par hidoase și slute,
și toate, în cor, pe mine dau vina.
Aviz ipohondric
Domnule doctor, mă doare un nerv,
Chiar in călcâiul lui Ahile.
Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!
Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...
Ah! Şi măseaua minții a străpuns
Acut din falcă prin obraz
Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis
Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.
Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!
Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...
Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,
muşcând brutal din nervul vag.
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Bă! eu sunt Președintele meu
Eu când dorm
Dorm pe bătătură
Când respir
Respir pe gură
Când miros
Miros a băutură
Cand alerg
Alerg pe zgură
Cand vorbesc
Vorbesc de dictatură
Pe peretele meu
Eu sunt președintele zmeu.
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Timpule, mai lasă-mi timp!
Mă cert cu tine mai mereu
Că nu te-oprești de a fura,
Din anii mei tot mai puțini
Timpule, cât pot eu îndura?
Când m-am născut a fost ursita
Care mi-a zis că voi atinge suta,
Și mi-a urat să am noroc în viață
Și-atent la cum se-nvârte roata.
În timp, ai apărut tu, măi timpule
Și-ai început să iei puțin câte puțin,
Până m-ai dus la vârsta bătrâneții
Fără puteri și doar cu rugă la divin.
Mi-ai luat fără să știu copilăria
Și a urmat la rând și anii tinereții,
La schimb mi-ai dat ceva din boli
Pe care le tratez în zorii dimineții.
Cu toate astea simt să-ți mulțumesc
Că anii vieții mi-au fost prelungiți,
Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte
Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!
Amintiri
Se clatină-n minte gândul pierdut,
iar ceasul bate deja ora târzie,
mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,
dar vocea-mi se pierde ca o stihie.
M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,
și-n aburii bahici încet mă destram,
noapte îmi sapă întruna în gânduri,
și visu-mi rămâne ca o rază în geam.
Se frânge ușor lumina sub pleoape,
ca o floare uscată sub arșița verii,
dorul îmi pleacă pribeag peste ape,
și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.
Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,
printre urmele șterse caut lumina,
amintirile-mi par hidoase și slute,
și toate, în cor, pe mine dau vina.
Aviz ipohondric
Domnule doctor, mă doare un nerv,
Chiar in călcâiul lui Ahile.
Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!
Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...
Ah! Şi măseaua minții a străpuns
Acut din falcă prin obraz
Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis
Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.
Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!
Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...
Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,
muşcând brutal din nervul vag.
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Bă! eu sunt Președintele meu
Eu când dorm
Dorm pe bătătură
Când respir
Respir pe gură
Când miros
Miros a băutură
Cand alerg
Alerg pe zgură
Cand vorbesc
Vorbesc de dictatură
Pe peretele meu
Eu sunt președintele zmeu.
Other poems by the author
În toate, mama mea…
E-un susur cald în foșnetele serii,
Sporind lumina dinspre stea,
Și-n glasul lui aud cântarea verii,
Și parcă-mi cântă mama mea...
O ploaie cade lin peste pridvoare,
Și-n streașină se frânge vremea grea,
Aud cum plânge apa în izvoare,
Și simt că plânge mama mea…
Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,
Și mă condamn că vina toată e a mea,
Dar simt o mângâiere care mă ridică,
Și știu, că este mama mea...
Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,
Iar lacrima se-așază peste ea,
Un foc încins îmi răscolește firea,
Și-mi vine dor de mama mea….
Atunci adie-n cer mirosul de gutuie,
Și-n palme mi se așează-o stea,
Iar la icoana veche și gălbuie,
Stă încă-un înger…Mama mea.
Of, Doamne
Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,
Câte vorbe aruncate în neant…
Mă frământ între lumini şi apusuri,
Mă cufund într-un soare gigant.
Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,
Câtă necinste, ruşine, neteamă,
În suflet de om zilnic se adună,
Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.
Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,
Evanghelii se mistuie în altar,
Necuraţii invadează oraşul,
Piere al credinţei ultim lăstar.
Doamne, se gată petrolul din lampă,
Se întunecă omul în suflet şi-n minte,
Mamele acum joacă roluri de vampă,
Copiii lor blesteamă tainele sfinte.
Doamne, se surpă-n cutremur pământul,
Apele curg în potop ca dintr-o fântână,
Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…
Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Aducere-aminte
În tăcerea ce curge domol,
Țin inima-n palme de ceară,
Pe buze, o șoaptă, respiră ușor,
Sfârșind într-un zumzet de seară.
Te simt în lumina difuză,
În freamătul scos de perdea,
În gândul venit de la muză,
Ce încă-n tăcere mă vrea.
Îți port amintirea pe pleoape,
Clipind ca o mângâiere de vânt,
Iar pașii mi-i duc peste ape,
Pribegind, tristețea mi-o cânt.
Mi-e gândul un fulg de zăpadă,
Pe care-ai căzut, tremurând,
Ca o floare de gheață prea caldă,
Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.
A noastră iubire
Te-am întâlnit pe-un ţărm de rătăcire,
Sfioasă îţi trădai nedumerirea,
Dar ascundeai sub zâmbet o iubire,
Şi-ţi împărţeai cu soarele lucirea.
Cu ale tale urme în nisipul încă ud,
Şi umbra-ţi sub un soare pofticios,
Îmi conturau renascentist pe trupu-ţi nud,
Esenţa femeiască a corpului prea crud.
M-am aruncat în ale vremii valuri,
Ca să împart cu tine acelaşi timp,
Să fim prezenţi la aceleaşi baluri,
Să dănţuim ca mirii pe acelaşi ritm.
Să pot la miez de noapte să te fur,
Şi să te port pe ape neumblate,
Să te iubesc ca un nebun şi să îndur,
A ta iubire şi vorbe deocheate.
Apoi de pruncii noştri să îngrijim,
Şi vremea peste noi să ningă,
Iar noi ca la-nceput să ne iubim,
A noastră dragoste planeta să încingă.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.
În toate, mama mea…
E-un susur cald în foșnetele serii,
Sporind lumina dinspre stea,
Și-n glasul lui aud cântarea verii,
Și parcă-mi cântă mama mea...
O ploaie cade lin peste pridvoare,
Și-n streașină se frânge vremea grea,
Aud cum plânge apa în izvoare,
Și simt că plânge mama mea…
Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,
Și mă condamn că vina toată e a mea,
Dar simt o mângâiere care mă ridică,
Și știu, că este mama mea...
Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,
Iar lacrima se-așază peste ea,
Un foc încins îmi răscolește firea,
Și-mi vine dor de mama mea….
Atunci adie-n cer mirosul de gutuie,
Și-n palme mi se așează-o stea,
Iar la icoana veche și gălbuie,
Stă încă-un înger…Mama mea.
Of, Doamne
Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,
Câte vorbe aruncate în neant…
Mă frământ între lumini şi apusuri,
Mă cufund într-un soare gigant.
Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,
Câtă necinste, ruşine, neteamă,
În suflet de om zilnic se adună,
Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.
Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,
Evanghelii se mistuie în altar,
Necuraţii invadează oraşul,
Piere al credinţei ultim lăstar.
Doamne, se gată petrolul din lampă,
Se întunecă omul în suflet şi-n minte,
Mamele acum joacă roluri de vampă,
Copiii lor blesteamă tainele sfinte.
Doamne, se surpă-n cutremur pământul,
Apele curg în potop ca dintr-o fântână,
Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…
Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.
Sufletul ochilor
Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,
Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.
Arhitectura disperării o cunoşti,
Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.
Sub călcătura ta piatra se sfarmă,
Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.
Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,
Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.
Aducere-aminte
În tăcerea ce curge domol,
Țin inima-n palme de ceară,
Pe buze, o șoaptă, respiră ușor,
Sfârșind într-un zumzet de seară.
Te simt în lumina difuză,
În freamătul scos de perdea,
În gândul venit de la muză,
Ce încă-n tăcere mă vrea.
Îți port amintirea pe pleoape,
Clipind ca o mângâiere de vânt,
Iar pașii mi-i duc peste ape,
Pribegind, tristețea mi-o cânt.
Mi-e gândul un fulg de zăpadă,
Pe care-ai căzut, tremurând,
Ca o floare de gheață prea caldă,
Mi te scurgi prin ochi, lăcrimând.
A noastră iubire
Te-am întâlnit pe-un ţărm de rătăcire,
Sfioasă îţi trădai nedumerirea,
Dar ascundeai sub zâmbet o iubire,
Şi-ţi împărţeai cu soarele lucirea.
Cu ale tale urme în nisipul încă ud,
Şi umbra-ţi sub un soare pofticios,
Îmi conturau renascentist pe trupu-ţi nud,
Esenţa femeiască a corpului prea crud.
M-am aruncat în ale vremii valuri,
Ca să împart cu tine acelaşi timp,
Să fim prezenţi la aceleaşi baluri,
Să dănţuim ca mirii pe acelaşi ritm.
Să pot la miez de noapte să te fur,
Şi să te port pe ape neumblate,
Să te iubesc ca un nebun şi să îndur,
A ta iubire şi vorbe deocheate.
Apoi de pruncii noştri să îngrijim,
Şi vremea peste noi să ningă,
Iar noi ca la-nceput să ne iubim,
A noastră dragoste planeta să încingă.
Despărțire
Fugim de noi spre-a ne zdrobi,
Iar zborul tău e prăbușirea mea,
Din mine o aripă ți-aș încropi,
Că poate-o să te-ntorci cândva.
Stârnim vulcani la fiecare clocot,
Iar pasul meu e alergarea ta,
Ți-aș implanta pe buze-un hohot,
Să râzi în somn de farsa mea.
Strivim în dinți cuvinte ce unesc,
Și întâlnirile sfârșesc cu brio,
Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!
Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!
Ni-s toate visele devreme ori târzii,
Fântânile au secat așa ciudat deodată,
Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,
Și au murit stupid o mamă și un tată.
Un toast al despărțirii se cuvine,
Cu întrebări pe muchie de cuțit,
Pe un mormânt și-o cruce în ruine,
Într-un sicriu comun și neacoperit.