Vis

1.Sunt doar un om.

Un om fără regrete;

Fără visuri deșarte,

Dar cu păcate.

2.Un om lipsit de răutate,

Care speră la puțină bunătate;

Un om ce poate întelege orice,

Mai puțin propriile fapte.

3.O fată frântă de propriile vise,

Din cauza lipsei de susținere;

Din cauza oamenilor fără rușine;

Din cauza oamenilor cu percepții diferite.

4.O fată retrasă de propriile gânduri,

Ucigând orice urmă de propuneri;

Pentru o fărâmă de fericire,

Chiar și pentru cele mai mici speranțe..

5.Un om căruia îi pasă de toți și de toate,

Un om care luptă pentru fapte și dorințe uitate,

Un om care crede în oameni distruși,

Pentru o lupta cu supuși.

6.O fire ce se dăruiește din suflet,

Fără urmă de regret;

Pentru o lume ce nu contează,

Pentru o omenire în pauză..

7.Între atâția oameni întunecați,

Acești oameni sunt remarcați;

Prin dragostea lor numerică,

Pentru o lume puternică.

8.Deși, în sufletul lor totul este greșit,

Noi luptăm la nesfârșit;

Să demonstrăm ca omenirea merită,

O speranță puternică….

9.Acești oameni renunță pentru o clipă de fericire,

La toate luptele cu sine,

Pentru o simplă bucurie,

Pentru o simplă veselie…

10.Noi nu suntem Eminescu,Blaga sau Bacovia,

Să vorbim de romatisme,sicrie și oameni sfărmați,

Noi nu suntem cei cu actoria,

Dar suntem cei care luptă pentru a fi împăcați.

11.Luptăm pentru binele tuturor,

Deși noi nu suntem în locul lor;

Preferăm să învingem problema,

Pentru binele altora.

12.Ne rătăcim prin cărările durerii,

Prin pădurile pierzării,

Încercând să ne salvăm,

Pentru o clipă de adevar…

13.Cuvintele dureroase sunt ascunse,

Pentru luptele pierdute,

Care nu ar avea efecte,

Pentru oamenii fără verighete..

14. Și astfel ,oamenii ca noi,

Pierduți printre nori,

Rămân în singurătatea rece și dureroasă,

Până când tot ce simțim ne apasă..

15.Și foarte tare ne apasă,

Iar durerea nu ne lasă,

Și sperăm la o rază de soare,

-Tu ești acesta oare?...

Cât de searbătă-i e clipa

Când  nu mai iubești

Nu-i lumină de la care

Să te încălzeși.

Secat pare a fi izvorul

Dătător de viață

De nu mai simți ,fiorul

Când te țin în brațe.

Rare ori îți iese-n cale

Ceasul fermecat

Când doi ochi cu a lor

Săgeată ,te-au strfulgerat.

Mă sui pe-o bicicletă veche

Și pedalez pe drum de țară,

Prin satul unde m-am născut

Și-l vizitez pe timp de seară

Salut în stânga și în dreapta

Pe toți pe care-i întâlnesc,

Se uită tare lung la mine

Și doar aud cum șoșotesc

Desigur ei mirați se-ntreabă

Cine pot fi și cum mă cheamă,

Sunt un străin singur pe drum

Și nimeni nu mă bagă-n seamă

Îi las în urmă să vorbească

Și mă îndrept către izvor,

Să-mi amintesc de copilărie

De care îmi este atât de dor

Mă uit la apa-i cristalină

Ce se ivește de sub deal,

Și care este binecuvântare

Pentru sătucul meu natal

Beau două căni de apă rece

În timp ce valea o privesc,

Cândva era plină cu animale

Acum doar gâște mai zăresc

Nu mă opresc și merg la râu

Unde constat că-i fură piatra,

Iar pe Siretul meu cel mare

Draglina l-a distrus cu ghiara

Renunț să mai privesc dezastrul

Și trist revin la casa părintească,

Am întrebări făra niciun răspuns

Doar spun..e lăcomia omenească!

De dimineață am băut o cafea, o cafea atât de amară...

Am coborât in grabă scările si mă așteptam sa fii la scară

Atât de amară... si nu, nu e vorba de cafea,

E vorba de cat de greu e fara prezența ta.

Imi lipsești atât de mult deși nu vreau sa admit

Poate că fiecare apus e de fapt un nou răsărit.

Poate că ne vom reîntâlni

Poate la piața, când vom avea copii;

Poate la metrou...

Ma vei vedea grăbită de parcă as fi doar un ecou

Poate ne vom reîntâlni... poate in muzică, in apusurile roșiatice de vară

Ne vom intersecta privirea, dar nu va mai fi ca prima oară.

Candva am fost străini, nu ne stiam numele, adresa, sau numărul de telefon

Dar am ajuns sa te iubesc, mi-ai apăsat in suflet pe un buton.

Azi suntem iar străini, trăind totuși chinuiți de amintiri,

de cuvinte așezate pe petale de trandafiri.

Poate ne vom revedea, dar poate prea târziu

E 12 00 si n as vrea sa ti mai scriu...

Te păstrez cu drag in cutia mea cu amintiri

Plină de petale si spini de trandafiri.

Poate...

Скажи мне, любишь ли ешё?
или любовь прошла как день ненастный?
Кто подставляет тебе теперь плечё?
и кто с тобой теперь несчастный?

Скажи мне, любишь ли ешё?
или истерики остались в прошлом?
Вся боль что от тебя лилась ручьем, 
и разговоры по ночам о пошлом... 

Скажи мне, любишь ли ешё?
Кого целуешь сладкими губами? 
Кому ты плачишься теперь в плече?
Кого теперь ты балуешь стихами?...

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.

E o primăvară veșnică în tine,

Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,

Mă țin de pleoape să te văd mai bine,

De le închid mi-e teamă c-oi orbi.

Pe loc te-aș desfrunzi de toate,

Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,

Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,

Vâslind din gene până dimineață.

Săruturi grele aș arunca din ram în ram,

Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,

Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,

La care-oi pune vitralii albe și cortine.

M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,

Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,

Să mă adap setos din sânu-ţi crud,

Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Miroase versul a cerneală,

A smirnă îngerească poezia,

Cuvintele răcesc de umezeală,

Până se uscă-n vânt hârtia.

Miroase fulgul a troiene,

A foc și fum uscat, zăpezi,

Din țurțuri picură desene,

În care chipuri strâmbe vezi.

Miroase verdele a iarbă,

Iar frunzele a vârf și rădăcină,

Pământu-i gata ca să fiarbă,

În must de verde și lumină.

Miroase norul alb a ploaie,

Iar vântul slobod a furtună,

Dansând, umbrele se înfoaie,

Și plâng cu stropi pe lângă mână.

Miroase a toate împrejur,

Dar aș tocmi un crunt călău,

Să le închidă într-un vas obscur,

Să simt numai parfumul tău.

Am adormit în zborul către tine,

Și-acum mie rău de atâta bine,

Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte.

Gândesc acum ce mult am mai iubit,

Și brusc din zboru-mi m-am oprit,

Căci și iubirea are un fel de moarte,

Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!

Prea mult cu ochii cufundați în carte,

Deodată m-am trezit că ești departe,

Și soarta manifeste peste tot împarte,

Că toate viețile de om ar fi deșarte,

Iar fiecare arde-n propriul univers,

Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.

Măicuța mea, a ta grădină,

Ce ai ales-o dintre toate,

E astăzi fără de lumină,

Și-i plină de urât și de păcate.

Măicuța mea, fecioară sfântă,

Grădina ta cu har și bunătate,

Creștinătatea astăzi înspăimântă,

Căci florile sunt ofilite și uscate.

A năpădit în inimi buruianul,

Iar volbura ajunge pân la cer,

Icoana lor este acuma banul,

Și toți se-nchină doar la vistier.

Măicuța mea, a ta grădină,

E plină de scaiete și de pir,

Iar grădinarul e și el de vină,

C-a predicat cuvântul ca un zbir.

În casa ta, bisericuța sfântă,

Costrei și volbură se aștern,

Iar din amvon nu se mai cântă,

Ci se citesc decrete de guvern.

Tu varsă lacrimi, Maica mea...

S-o uzi cu mir și har divin,

Să înflorească pururea în ea,

Doar prunci cu suflet de creștin,

Să taie buruiana-n carne vie

Iar în altarele cu spini și mărăcini,

Lumina sfântă să o reînvie,

Smulgându-i chiar din rădăcini.

Cine n-a avut un necaz, 

Nu poate oferi mângâiere, 

Căci nu știe cum este să scazi, 

Din nimic, nimicul ce cere. 

Cine n-a iubit niciodată

Va trăi amputat și stingher

Într-o lume aparte, ciudată,

Departe de sublim și de cer.

Cine în puf mereu a dormit, 

Nu poate avea nici un vis, 

Căci fiind îndestulat, odihnit, 

Nu mai poate zbura din abis. 

Cine n-a gustat al vieții amar, 

Va trăi o extremă durere, 

Fiindcă inima se umple de har, 

Când tristețea privește spre stele.