În hău cu dorul

Nu m-am născut din aur, ci din rugină,

Din pumnul strâns al celor fără vină.

Mi-au ars cuvintele pe limbă, dar n-am tăcut —

Căci tăcerea e un lanț ce-ți rupe sufletul mut.

Am mers desculț prin sângele altora,

Am văzut cum se ridică ziduri din lacrimi și ordine false.

Și totuși, am ales cu inima spartă să fiu de partea celor călcați în pulbere,

Chiar dacă lumea mă scuipă și mă ceartă.

Când voi fi carne frântă sub pământ,

Să nu-mi puneți flori — puneți jurământ:

Că n-o să lăsați dreptatea să moară de foame,

Nici să fie vândută pe două icoane.

Până la ultima suflare, voi fi cu cei asupriți,

cu vocile arse, cu visurile strivite,

Cu ochii care plâng fără să ceară nimic —

Doar o fărâmă de lume

Unde omul nu mai calcă omul,

ci-l ridică.

Cu ochi pictați de paradis

Și cu-n zâmbet cald de rai,

Te invit cu drag in a mea lume,

Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,

Iar în umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.             

M-am căutat.

Nimeni acasă.

Am strigat.

Ecoul m-a întrebat:

„Chiar ai crezut că scapă cineva?”

Sunt toți plecați.

N-au fost niciodată.

Nici macar eu.

Din apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep să ți se închine,
Strălucind din ochii demiurgului,
În miezul nopților meschine.

În adâncul sufletului meu echitabil,
Aud in codul morse iubiri limpezi,
Mărturisind că te-aș dori veritabil,
Pentru o veșnicie… și încă o zi.

Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce mă gândesc,
Cu inima ratacită ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…

Spui: „Să fiu iubit.” Dar ce-ai adus în schimb?

Un pumn de frici, un zâmbet exersat.

Ai vrut lumină, însă, pas cu pas, prin timp,

Ai stins chiar focul care ți s-a dat.

Spui: „Viața-i crudă.” Poate. Dar privește:

Câte dorinți ai îngropat de viu?

Câte adevăruri ai lăsat să putrezească

Fiindcă te dureau prea tare, prea târziu?

E simplă logica, și tocmai de aceea doare:

Nu iadul cade peste om din cer.

Întâi se vinde singur, pe bucăți, în fiecare seară,

Pentru un strop de liniște, pentru un efemer.

Apoi se miră că e gol pe dinăuntru,

Că nu mai simte, că nu mai poate plânge.

Dar cine și-a zidit tăcerea drept mormântul

Va auzi ecoul doar când sângele îi curge.

Adevărul nu e drept. Nici blând. Nici sfânt.

El nu răsplătește lacrimi și nici chin.

El spune doar atât: „Ai devenit ce-ai fost mereu în gând,

Iar faptele n-au făcut decât să te definești deplin.”

Și poate cel mai crunt dintre toate nu e moartea,

Nici anii care fug și nu se-ntorc.

Ci clipa când înțelegi, cu mintea toată,

Că multe vise n-au fost frânte de destin...

Și-atunci te vezi, în miezul nopții, fără apărare,

Nu victimă, nu erou, nu osândit.

Doar om — cu partea lui de întuneric mare —

Și cu regretul pentru tot ce-ar fi putut să fi trăit.

                                            ............. 

"Nu ne omoară suferința. Ne omoară anii în care ne-am mințit că suntem vii. Iar adevărul nu rănește. Adevărul doar îți arată rana pe care o ascunzi de o viață"

În ochii ei verzi, lumină se ascunde,
Și fiecare clipire, un secret adânc,
Căci în spatele lor, lumea vibrează,
Iar sufletul meu de dor se frânge

"Oferă-mi plânsul tău, iubire, fără frică,
Ca ochii tăi să nu își piardă magia,
Lasă-mă pe mine să port toate greutățile,
Căci împreună vom înfrunta orice destine."

Ceva nu poate fi,

Oceane ne despart,

Dar eu te voi privi așa cum privesc cerul,

Înlănțuite inimi,și ieri, și mâine,si-azi,

In alte vieți vom fi precum doi stropi de roua

Ce se unesc, prea limpezi,

Desăvârșind misterul.

In alte vieți vom fi vioare

Ce -si canta una alteia sublim,

Privesc pe geam cu ochii triști,

O lacrimă arat-un vis pierdut,

Un vis ce e mai minunat că cerul..

Deschid ușa casei mele ,

Poate intră fericirea ;

O aștept cu gene grele

Ochilor le văd uimirea.

Ce frumoasă-i fericirea !

Ține-o făi loc lângă tine ,

Soră bună-i cu iubirea

Și o să-ți fie mereu bine.

Sorb din pocalul iubirii cu sete;

Fiecare strop îmi intensifica lumina din ochi,

Fiecare picur adaugă o petala inimii mele..

Simt că mă plimb printre stele,

Sau poate chiar sunt una..

Sorb pana la fund și simt că îmi cresc aripi de fericire.

Poate daca as pleca

Departe de aceasta lume

Unde nu ar fi durere

Si chinul nu m ar rapune

Poate daca as disparea

Si nu m ai vedea vreodata

Oare atunci iti va fi dor

De glasul meu de alta data?

Caci m as arunca din cer

Si tot acolo m as intoarce

Sa ma prinzi cu al tau brat

Sa ma tii la piept aproape

Sa dansam ca intr un vis

Iar tot visand, eu voi ramane

Pe veci cu gandul la tine

De nu pot in astă lume

The moon is full, but not as whole
as I was when I held your soul,
now Friday’s dusk has shut the gate,
and time just slows, but won’t abate.

Your absence clings like candle wax,
still warm upon my broken tracks,
and every breath I dare to keep
ignites your name in air too deep.

No classroom walls, no glances near
just silence thick enough to hear
the echo of your whispered grin
still trembling soft beneath my skin.

Return, when Monday dares to bloom,
I’ll wait in love’s unlit perfume.

Nu ești aici, dar ce ciudat,

Te simt aproape ca o stea,

Oriunde ai fi noapte de noapte

Te aduc în poezia mea.

Deci dacă simți că vine un val,

Sunt eu, te înghesui în peniță,

Te prind eu scoică de pe mal,

Și te fac vers pe o foiță.

Poate nu chiar cel mai reușit vers,

Pentru că între timp mai și studiez

(mi se zbate ochiul 🤨)

Dar un vers plin de iubire de vară…

Noaptea mi-a șoptit chiar acum

că ești superbă în această seară.

Deci dacă nu poți să dormi,

Sunt eu, studiez și mă gândesc la tine,

(mai mult mă gândesc la tine),

Am vrut să te prind scoică de pe mal,

Dar cred că m-ai prins tu pe mine.