Mi-e dor de tine-n moduri pe care nu le-nvăț

Cum să trăiesc, cum să respir,

În noaptea ce mușcă, mă simt doar un fir.

Unde să mă duc, unde să mai stau,

Că-n ochii tăi sunt doar un străin.

Mă-nchin la stele, doar tăceri in delir,

Îmi caut în sânge un ultim „inspir”.

Caut să‑i arăt lui Dumnezeu chipul tău

Să-mi dea o inimă să te iubesc mereu.

Ce lume-i asta, când tu ești tot ce am,

Iar tu-mi dai iubire doar pe împrumut,

Plătesc cu suflet, cu sânge, cu neștiut

Și tot dator rămân, flămând, pierdut.

.În mine curge-un cer uitat de stele,

Cu nopți ce-și plâng lumina printre ele,

Și fiecare gând ce te atinge-n vis

Se face floare neagră pe-un abis.

Tu ești un freamăt alb de lună-n ape,

O liniște ce nu mai vrea să-ncape

În lumea asta grea de praf și vânt,

Unde și dorul cade la pământ.

Și dacă pleci, rămân doar eu și vina

Că ți-am iubit prea mult lumina,

Că te-am făcut din vis și din durere

O stea ce arde-n mine fără vrere.

Am rescris destine, refăcut genomul,

Dar nu putem să înțelegem omul.

Comunic cu oameni oriunde pe glob,

Dar nu mă salut cu vecinii de bloc.

Știm algoritmi, știm rețete de succes,

Știm cum să părem buni în zece pași, simpli,

Citim cărți despre iubire, „termeni și condiții”,

Dar căutăm slăbiciuni, nu conexiuni, nu definiții.

Știm adevărul, dar mințim frumos,

Învățăm iubirea, dar o dăm pe dos.

Citim despre sensuri, despre Dumnezeu,

Dar judecăm omul doar pentru ce e al său.

Spunem „te iubesc” ca pe un status temporar,

Și plecăm când vedem un defect elementar.

Nu mai știm să stăm. Nu mai știm să iertăm.

Ne sperie sinceritatea — prea greu de controlat.

Putem clona voci, chipuri, zâmbete.

Dar nu mai știm cum e să simți unul real.

Și iar mă strânge o întrebare veche:

Când am uitat să fim oameni?

De murit, murim toți,

De trăit, trăim mai puțin,

Ne naștem cu zilele-n brațe

Și le pierdem puțin câte puțin.

Nu moartea ne fură anii,

Ci felul în care-i purtăm,

Căci sunt zile ce trec printr-un om

Fără ca omul să știe că le are.

Și timpul nu curge... sapă,

În tâmple, în carne, în glas,

Îți ia câte-un chip din oglindă

Și-l lasă să semene cu altcineva.

Am fost cândva copii fără teamă,

Cu cerul atât de aproape,

Acum ne uităm către dânsul

Ca spre o fereastră prea-naltă.

Ne spunem: „Mai este și mâine”,

Ca să putem adormi împăcați,

Dar mâine e doar o monedă

Pe care-o plătim cu „azi”.

Iubim cu frică de pierdere,

Plecăm înainte de „rămâi”,

Și punem tăceri peste răni

Ca să nu mai vedem unde-s.

Ce crud e că omul se schimbă

În timp ce își caută un rost:

Își pierde încet tinerețea

Și-abia apoi află ce-a fost.

Sunt oameni ce mor fără moarte,

Cu inima încă bătând,

Își duc diminețile-n spate

Ca pe-un condamnat fără rând.

Și poate că asta-i pedeapsa:

Să ai încă timp — dar prea rar,

Să știi că iubirea te doare

Și totuși s-o cauți iar.

De murit, murim toți.

Asta n-ar trebui să ne doară.

Mai rău e că unii ajung

Să moară cu viața întreagă.

De trăit, trăim mai puțin

Și nimeni nu spune cât ține.

Când numeri ce-ai fost la sfârșit,

Rămân doar ce-ai ars pentru tine.

Iar dacă mă-ntrebi ce rămâne

Din omul ce-a fost și s-a dus,

Nu piatra, nu numele, nu timpul 

Ci cât adevăr a putut să nu fugă de el însuși.

De murit, murim toți.

De trăit... ne prefacem adesea.

Și poate că moartea nu-i capătul —

Ci clipa când nu mai avem ce pierde.

Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,

Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,

Umbre prelungi pe cărări neumblate,

Și nori ascunzând furtuni…

Păduri de jar înghețate-n noapte,

Pietre ce plâng povara vremii trecând,

Râuri de argint curgând în umbra adâncă,

Și flori de gheață dansând...

Am văzut inimi arse, strigând spre stele,

Cu aripi frânte sub greutate de destin,

Și voci mute, cernând ecouri apuse,

În vieți de doruri neștiute.

În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,

Răni înflorite pe inimă în timp,

Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,

Sub povara întunericului, numele-mi purtând...

Tocmai ce a mai trecut o zi

Cu soarele stingându-se-ntr-o lacrimă târzie.

Iar eu mă plimb pe alei în ore târzii

Căutând răspunsuri într-o lume pustie.

Unde aș putea să găsesc puțină odihnă?

Într-un colț de tăcere, unde gândul nu plânge.

Să nu-mi mai aud inima cum îngână,

Ci doar să tac, sub cerul ce mă strigă.

O rază palidă tremură-n noapte,

Speranța fuge printre pași greoi.

O șoaptă blândă cade peste frunze,

Dorul stă tăcut, fără noi.

Iubesc pe altcineva!

Îți voi destăinui cândva, 

Pt çă azi încă mă tem

De al tău blestem. 

Nu mă scutesc de vină 

Și nu ți caut pricină, 

Că sunt pradă pasiunii 

În bătaia furtunii.

Vraja ta s- a risipit, 

Când amarul ai stârnit 

În sufletul meu pueril,

Ce ți era fidel,docil.

Nefericirea m a cuprins 

Odată cu amorul stins;

Regretele mă urmăresc 

La gândul că ți greșesc. 

Aș da timpul înapoi 

Să renască din noi

Paradisul pierdut 

Undeva,în trecut...

Alunecă cerul, pământul la fel,

N-am nicio șansă să scap…

Sună puternic un clopoțel

Și-mi pică animale și ape în cap.

Nu pot să văd în față nimic,

S-a așternut o așa ceață,

Alunecă planeta câte un pic…

Nu-mi vine să cred că e dimineață.

Eu nu mai am nicio scuză,

Aștept până totul se descompune,

Și nu mai lupt, mă las cuprinsă

În alunecarea asta de lume

Într-una lăsând în urmă prăpăd,

Și-mi pare că doar eu îl văd.

În mod normal mi-aș ține ochii deschiși,

Aș fi cu băgare de seamă,

Poate aș încerca să scap cumva,

M-aș prinde de vară, de iarnă, de toamnă,

Dar nu o fac că te-am dezamăgit…

Mă duc nu știu unde,

Poate o să am norocul

Să cad totuși pe niște frunze.

M-aș uita înspre tine,

Înainte ca totul să dispară în cale,

Dar nu pot să-ți mai privesc ochișorii albaștri,

Ai tot dreptul să îmi porți supărare.

(Chiar și eu sunt supărată pe mine)

Nu înțeleg când am adormit,

Se pare că în mod unanim,

Ochii mei au decis pentru mine…

De parcă nu o să dormim destul

când murim.

Sper că nu m-ai așteptat și ai dormit 🥺

Am fost cuprinsă fără voia mea

într-un somn stupid 😡

Nu am putere să te mai privesc,

dar cu toate astea o să îndrăznesc

Să-ți spun că te iubesc și că îmi lipsești

mai mult decât îți imaginezi.

Să ai o zi minunată, furnicuță 🐥!

Esti dorul ce-n suflet mereu trăiește 

Și raza de soare ce-n inimă sclipește 

Ești tot ce iubesc de când te cunosc 

Visul ce-l port în mine, pe silențios 

Ești vraja ce ma prinde cu ochii de foc

Mi-apari în vise și simt cum mă sufoc

Brațele tale mă aprind și mă sting 

Când mă îmbrățișezi, cerul ating.

Ești dezastru ce liniște îmi aduce 

Un haos blând ce mă seduce

Zâmbetul tău mă poartă in abis

Privirea ta, poarta raiului ne-a deschis.

Ești furtună și ești și alinare

Clipa ce mă doare, dar și salvare

Cu tine răsare lumina în zori

Și apune in noapte fără de culori.

Ești ce caut și pierd în fiecare vis

Ești fericire și rană...tot ce mi-e scris

Ești semn de foc eu de pământ 

Mă arzi mocnit cu al tău veșmânt.

Ești luna plină ce strălucește în zare

Un tainic dor, o dulce chemare

Ești tot ce aștept să strâng la piept

Poezia să nu-mi mai fie deșert...

Iar dacă uiți cât te iubesc

Îți voi trimite sol un porumbel

Cu un bilet prins de-al său gingaș și firav picior

Bilet de-amor de mână scris

Și parfumat cu mir sfințit,

Ce-ți va aminti de-a mea iubire ce ți-o port !

(3 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Cheamă-mă iubire lângă tine 

Știu că numai acolo mi-e bine,

Nu te mai teme că viața e grea

Tu ai pătruns pe furiș in inima mea.

Și ceru-i senin și nu plouă

Iubirea te-a ales și te vrea,

Fă-ți drum către mine, dimineața pe rouă

O să-ți fiu sprijin pe vreme bună sau rea.

Norul și vântul, șoptesc că e bine,

Visele noastre de fericire, înfloresc pe câmpii,

Printre atâtea ființe reci, parcă-s statui

Noi ne petrecem viața și creștem copii

Ai furat cerul, nici nu știi,

L-ai pus în ochii tăi fără să vrei,

Și-acum, când plouă, plouă cu povești,

Și-n fiecare strop e-un pic din ei.

Când îl privesc, e trist și gol,

Își caută culoarea-n lumea noastră,

Se mistuie-ntr-un dor de tine,

Și de privirea ta albastră.

Un viscol blând se-mbracă-n dor,

Cu roua ce se așterne-n zori,

Și-n ochii tăi adânci, ușor,

Se-adună albastrul viselor.

Sclipiri albastre, dulci fiori,

Când luna crapă cerul vechi,

Eu știu ca dorul nu e-n zori,

Ci-n clipa-n care tu… nu pleci.