Cadavre Elegante

Sub tăcerea unui cer bătrân,

Unde stelele se nasc și pier,

Umbra nopții cade lin

Peste gândul meu stingher.

Vântul poartă dorul greu

Printre frunze rătăcite,

Și-n adâncul gândului meu

Se aprind lumi neștiute.

Luna tremură pe lac,

Ca un vis ce nu mai vine,

Iar pe ape, pas cu pas,

Trece umbra ta spre mine.

Dar tu ești ca o poveste

Ce-n vecii nu se sfârșește,

Ca o stea ce nu mai este

Și totuși în cer lucește.

Și mă-ntreb, privind în noapte,

Unde merg atâtea clipe,

Spre uitare, spre departe,

Ori spre veșnice risipe?

Căci iubirea-i doar o rază

Într-un univers pustiu,

Care arde și visează

Pentru-un suflet prea târziu.

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

Uneori, târziu în noapte,

amintiri mi se strecoară din ai mei ochi,

și alunecă pe obrazul meu,

ca umbrele unui timp apus,

mângâindu-mi tăcerea cu glasul lor mut.

Fiecare lacrimă îmi spune o poveste,

despre iubiri pierdute,

despre clipe furate de un destin grăbit,

dar și despre dorințe uitate

ce încă își caută glasul.

Le privesc cum se topesc pe pielea mea,

ca un ecou al zilelor trecute,

și simt că timpul le poartă departe,

dar durerea lor prind rădăcină..

Amintirile sunt tăcute, dar gălăgioase,

ca o mare ce-și ascunde furtunile,

iar eu, naufragiatul lor,

mă întorc mereu la țărmul singurătății.

În noaptea lungă, plânge luna-n taină,

 Pe ramuri vechi adoarme câte-un dor,

 Iar vântul țese, ca o albă haină,

 Tăcerea unui vechi și blând fior.

Se scurge timpul peste iarba rară,

 Ca apa lină peste-un prag de lut,

 Și fiecare stea, venind de-afară,

 Aprinde-un vis pe care l-am pierdut.

În noaptea lungă, cerul mă ascultă,

 Cu mii de ochi ce tremură-n senin,

 Iar inima, de-atâta cale multă,

 Se-ntoarce iar la primul ei destin.

Și dacă seara-și strânge stelele aproape,

 Ca pe un roi de gânduri fără glas,

 Eu îți aud tăcerea dintre pleoape,

 Mai vie decât orice bun rămas.

Rămâi așa, lumină dintre astre,

 Cu chipul blând și ochii de izvor,

 Că-n serile tale toate clipele noastre

 Se fac eternitate dintr-un dor.

Întreab-o dacă trupul ei

E refugiu sau câmp de luptă.

Dacă pielea-i o hartă ce arde sub priviri

Sau o pagină goală când n-o citește nimeni.

Întreab-o cui i-a spus „te iubesc”

Și n-a primit răspuns,

Ce cicatrici a învățat

Să le poarte ca bijuterii.

Întreab-o ce o face să tremure

Când nu e frig,

Și de ce zâmbește

Când cade în gol cu ochii închiși.

Întreab-o ce vise i s-au frânt

Când au numit-o prea mult,

Prea tăcută, prea vie,

Prea femeie pentru o lume.

Iar dacă, după toate umbrele,

Îți oferă un zâmbet tăcut,

Fii scânteia ce o luminează,

Să o atingi doar cu sufletul, mut.

Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.

Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Uscată curge liniștea-n vene

Secunda bate lipsită de timp

Ochii fixează nesfârșit cerul

Drumul e lung fără stele

Poarta răsare orbitor în beznă

Deschide tăcută hotarul etern

Ascultător sufletul pășește vrăjit

Numără mut treptele infinite

Un muget sparge liniștea

Mâini ascuțite apucă  și trag

Zgârie fierbinte urlând infernal

Căderea aprinde-ntuneric

Pământul înghite lăsând oase goale

Ascunde rânjetul înghețat

Ceasul tremură inutil

Întors la etern timpul dispare

Trezește-te....trezește-te.... e doar un coșmar

Ochii tremură privind în gol

Ce e?... Cine?....Ce?

Va fi mai încolo......va fi...

A fi nu va mai fi

Deocamdată e bine

Eu dorm acum pentru a mia oară

În aste ultime cinci mii de nopți,

Somnul ăsta relativ mă înfioară,

Odihna mea e vizitată des de hoți.

Visez un stadiu avansat de comă,

M-aș bucura să fiu inconștient,

Dorm cu o silă ce anunță vomă,

Sila de-a fi chiar și în somn prezent.

Planific un leșin vecin cu moartea,

Aș vrea să stau inert treizeci de ani,

Din insomnie înțeleg doar partea

Stării de veghe-n care scriu pe bani.

Dorm dar sunt treaz adânc în mine,

Ca un copil trezit la naștere în frig,

Somnul acesta e un surogat de bine,

Mă tem să mă trezesc de tot și strig.

Îmi sunt pereții martori la tortură,

Strig inutil ca-ntr-un spital de surzi,

Probabil doar durere scot pe gură

Și știu că sigur tu, eternitate, mă auzi

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

Durerea m-a străpuns,

Și dorul mă lasă, 

Și mă duce departe în vârful norilor, 

Spre tărâmul ei acasă. 

Cerul s-a închis de lumină,

Și zboară în ochii purpurii de smarald

Spre cerul albastru divin 

Cu chipul cald. 

În culmea dorului senin, 

Florile tac, iar codrul negru izvorăște,

Spre cerul vesel și lin, 

Spre câmpurile de cristale.