Simfonia celor ce nu se tem de soare

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,

Cum nici cerului nu-i ajunge

Doar o stea sa strălucească-n zadar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...

E mult prea slab, e mult prea clar.

Cum să-ți descriu ce simt, când știu

Că orice vorbă-i prea puțin în dar?

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu mi se pare destul o floare,

Când tu ești grădina în care primăverile

Își scriu numele cu petale de aur.

Aș spune „te iubesc” ușor,

Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,

Și dacă știi că-n mine ești,

Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,

Tu știi ce-nseamnă să iubești.

Aș spune „te iubesc”, dar știu

Că-n lumea asta, prea pustiu,

Un dor ca al meu e rar,

Un foc ce arde-n zări de jar.

Aș spune „te iubesc”, dar cum?

Când tu îmi ești și drum, și fum,

Și zbor înalt, și dulce har,

Și rai, și stea  spre altar.

Aș spune „te iubesc” din plin,

Dar orice vers e prea puțin,

Căci tu ești cântec, ești altar,

Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.

Aș spune „te iubesc”, dar știu,

Că-n lipsa ta rămân pustiu,

Iar timpul trece în zadar,

Ca ploaia-n nopți fără hotar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu vreau să fiu doar un murmur.

Vreau să fiu furtuna, poezia,

Răsuflarea ce-ți umple pieptul

Și te face să simți că viața e mai mult

E iubire, ce nu se sfârșește.

Aș spune un simplu „te iubesc”,

dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.

Am murit încet

În timp ce zâmbeam.

Nimeni n-a știut,

Părea doar că respir.

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru că din toate câte sunt, doar atâta pot.

Mereu mă întreb, de ce păsările aleg să stea în același loc dacă pot zbura oriunde pe acest pământ.

După, îmi întreb si inima aceeași întrebare....

Fata mea n-a vrut să fie zână,

Nici umbră de vis în poeme goale.

A vrut să fie rană deschisă,

Și adevăr crud, sculptat în oase.

Fata mea n-a vrut să fie lumină,

Căci lumina se vinde pe colțuri de stradă.

A ales întunericul, ca pe un pat,

Unde doar inimile arse o întreabă.

Fata mea n-a vrut să fie iubită,

Ci doar privită ca un blestem.

Un chip care trece prin lume

Ca un cuțit învelit în parfum.

Sărut dragă mâna ta,

Dulce cuget de angelism,

Sper să-ți pot revedea,

Ochii tăi, pictați din basm.

Te văd în vise-n fiecare noapte,

Privirea ta mă urmărește tăcut,

Și mă întreb, oare mă vei căuta,

În lumea mea, pierdut și mut?

In suflet, mă apasă dorul,

Şi-n gândul meu, eşti tu mereu,

Aș vrea să-ți fiu aproape iar,

Să te stiu acolo, in locul meu.

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Din vidul răsărit după ecou

O altă cale-ncepe să se-arate,

Privirea se îndreaptă spre nou

Lăsând în urmă pagini terminate.

Un pas timid deschide altă poartă

Trecutul este doar un sol fertil.

Pe valul vieții ce din nou ne poartă

Găsim un sens mai simplu si umil.

Speranta nu e oarbă, ci curată

Se naste caldă dintr-un vechi apus, 

Iar inima, de umbre vindecată

Priveste liberă doar înspre sus.

Winds blew me to the sky as an unworthy guest,
Flown to the dreamy times without a request,
Liberating the thought in me like a bird,
Hugging me like a lover without a word.
A tourist to my own ascension, own right, without imagination.
In the far, a golden gate, a numb fade, my adventure to deteriorate.
I saw it from afar, I sense it, she's my collar.
Shortly slowing me to sail, her sky seas to spoil.
Petrified by acceptance, the golden gate shrinks,
As her luminous white sky seas presents leaks,
In vain I try, her precious golden not to bury,
A sole tourist trying, not his golden mistress to worry.
Lost in the huge expanse of celestial seas,
I drift amidst whispers of untold and forgotten pleas.
Her golden gate now a distant and warming gleam,
An illusion shattered, a fractured dream.
Yet still, I journey on, with hope in my heart,
Though torn apart, I refuse to depart.
For amidst the chaos and the black stormy gale,
I seek redemption, a tale to unveil.
Through trials and tribulations, I persevere,
For within her realm, lies what I hold dear.
A truth to discover, a destiny to fulfill,
Though battered and bruised, I climb uphill.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Cuvintele trebuie lustruite

In fiecare seara,

Rugaciunea, ca o ceara

Se aseaza intr-un strat subtire,

Apoi se lasa putin la uscat,

Cand totul ti se pare pierdut,

Le iei pe fiecare in parte

Si cu pazla iubirii,

Cu multa migala,

Rabdare,

Lustruiesti intelesurile,

Iar si iar, pentru ca nimeni

Nu stie cat de frumos poate fi

Cuvantul, la final.

Cateodata, ceara nu e buna

Si oricat te-ai stradui

Apare un fel de bruma,

O ceata, o zgarietura,

Si intelesul nu e clar.

Si maine iar, si iar.

Daca din intamplare ti se pare

ca ai atins nemarginirea,

Si vezi cu ochii tai lumina

Abstracta din spatele

Intelesului firesc,

Nu te speria, nu te lasa

Vrajit de intamplare,

Ascunde cuvantul acela

Adanc in mare,

Nu te opri,

Ramai in fraza ta.

Iubirea nu-i joc de stele,
ci cerul ce știe-aștepta,
nu-i strigătul ce cere lumea,
ci liniștea ....

Ea nu se naște din cuvinte,
nici din promisiuni ușoare,
ci din privirea care tace
și spune fără de-ntristare.

Iubirea… ce este oare?
Să te oferi fără să ceri,
să fii acasă într-o inimă
și drum deschis printre dureri.

Și poate-i cel mai greu adevăr:
că nu-i a noastră niciodată,
ci doar o clipă dăruită
din veșnicia-ntâmplată.

Că cine iubește, nu stăpânește,
nu leagă, nu-nchide, nu frânge,
ci ține în palme un miracol
ce tremură… și plânge.