Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.

Uneori, Dumnezeu nu ne pedepsește refuzându-ne dorințele, ci împlinindu-le.

Eu sunt tăcerea dintre săbii,

Ecoul care nu alege — ci rupe.

În ochii mei se bat lumile

Și din tăcerea lor se nasc comete.

Am fost învins, dar nu atins;

Mi-au pus cununi de sânge și de lauri.

Am urcat munții minții goale

Și-am râs de zei, fiindcă nu știu ce e dorul.

Regina apelor din mine

A plâns peste oglinzile stelelor —

Și din lacrima ei s-a născut un univers

Care nu cerșește sensul, ci îl dăruiește.

Am rotit lumea cu palma goală,

Am spart cercul din interior

Și am aprins focul din prima scânteie,

Când toți muritorii dormeau în adevăr.

Soarele m-a văzut și a orbit,

Iar din orbirea lui a plouat aur.

Eu nu caut lumină — eu o ard.

Nu sper — eu creez întâmplarea.

Sunt cavalerul din vânt,

Vare-și taie drumul din foc și idei,

În timp ce destinul se clatină

Sub greutatea propriei perfecțiuni.

Rotiți-vă, zei ai norocului,

Căci am cumpărat veșnicia cu sânge și minte!

Am trăit să fiu bogat în viziune,

Nu în aur, ci în imensitate.

Și dacă veți întreba ce-am fost,

Spuneți doar atât:

„Un om care a luptat cu lumina —

și a câștigat.”

Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,

Fără să ne fii știut,

Mai da din nou pradă disperării,

Cum demult ai făcut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,

Fără să ne fii priceput,

Mi-ai face din nou inima bucăți,

Cum doar tu ai putut?

Mâinile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tău,

Mintea își dorește să te visez

Iar sufletul să te iubesc.

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Port în mine o catedrală de foc,

Unde arde lumea întreagă, în tăcere.

Clopotele bat din carne și fum,

Iar rugăciunile voastre se sfărâmă-n cenușă.

Visele sunt oglinzi sfărâmate,

Cioburi ce-și cred strălucirea soare,

Dar eu calc peste ele desculț,

Lăsând sângele să scrie o poezie nemuritoare.

Nu mai cred în chipuri curate,

În brațe ce-ascund un adăpost,

Dincolo de ele totul se ruinează,

Roasă de foamea unui suflet fără rost.

Și dacă cerul s-ar prăbuși din miez,

Și soarele s-ar stinge într-o clipă,

Aș râde — fiindcă lumea, în sfârșit,

Și-ar bea otrava până la ultima dorință.

Iar când veți rămâne goi,

Fără chip, fără glas, fără minciună,

Voi râde, ca un zeu obosit,

Cu inima arsă și îngropată-n lumină.

Si chiar de-ar fi ultima zi a noastra

Si chiar de insusi soarele s-ar stinge

M-as aseza cu calm, la masa, acasa

Si gandul tot la tine mi s-ar duce

Ti-as scrie, cred, tot ce-am simtit vreodata

Chiar de sunt ganduri bune, ori sunt rele

Si chiar de n-o mai fi ca altadata

N-as regreta nici momentele grele

Si chiar de-ar fi pe dos sa se rastoarne globul

Si chiar de-o fi sa nu ma recunosti

Si chiar de-ai fi regina, iar eu robul

Si chiar de-am sta pe prispa, ca doi mosi-

Ti-as povesti de noi. Chiar dac-uneori pare

Ca poate-i de prisos, ori dac-ai vrea

Am sta-n lumina soarelui, la mare

Eu sa-ti mana ta, tu pe a mea

Si chiar de-n alta viata straini iarasi am fi

Si chiar de n-am fi oameni, ci-animale

Te-as cauta prin lume, pe campuri pustii

Si sunt convins ca as gasi o cale-

M-oi duce de-unul singur in pustiu

Imi voi fi-nvatat lectia.

Si chiar de m-oi trezi apoi, tarziu

Ca am gresit directia-

As sta. As incerca sa uit, dar n-as putea

Si nu m-as minti iarasi, ca-n trecut

As mirosi o floare, o lalea

Si m-as gandi la ce as fi putut

Sa fac mai bine, sa-ti fi fost pe plac

Si totodata sa-mi fi fost si mie

As trece peste orice gafa, orice trac

Chiar de-or fi fost doar una, ori o mie.

Chiar daca noi de la inceput ne stim

De cand au inceput spatiul si timpul

Uneori preferam sa ne mintim

Si nu dansam, chiar daca simtim ritmul

Si uneori ma prefac ca sunt surd

Si chiar imi pun mainile la urechi

Incerc sa-ti spun ce simt printr-un cuvant,

Un cuvant rasucit, pribeag si vechi.

Si ma gandesc ca poate-ar fi mai bine-

Sa nu mai spun nimic. Caci prin cuvinte

N-as putea niciodata sa-ti explic

Cum ma faci sa ma simt. Cum nu imi vine

Pofta de nimic, cand am pofta de tine

Si cum ma faci cumva din om, neom

Si poate ca in locul unor rime

As prefera sa fim... atom langa atom.

Cuvintele...  nu mereu imi servesc

Si par, pe-alocuri, c-ar fi-mpotriva mea

Oricat le-nvart, le-mbin, le plamadesc

Nu pot pe-antregul sa iti spun ce-as vrea.

Spun cerului o ruga, o dojana

Si Doamne, daca intr-adevar existi

Oare-am cerut prea multe? Spune-mi, Tata

De ce ma vrei tu singur si piezis?

Caci fara ea totu-i lipsit de sens.

Si de nu-i ea, altele sa nu fie.

Doar spune-mi pana unde-am de mers

Cat sa cutreier lumea ca-o stafie?

Chiar nu e evident? De ce-ai nevoie?

Si cate nopti la rand mai vrei sa pierd?

Da-mi cerule macar o data voie

Si chiar de-o sa ma ierti, eu nu te iert.

Da-mi voie sa invat ce e iubirea

Si da-mi macar putin, cat sa-nteleg

Chiar de uneori neg, asta mi-a fost menirea.

Ca langa ea sa-nvat ce-i omenesc

De nu esti de acord, sa taci pe veci

Nici chiar tu insuti nu ai intelege

Intruchipeaza-te din nou si treci

Prin ce trec eu, asa-numite rege.

De regi, ciocoi si dumnezei, lehamite.

Cand ea mi-e si amurg si rasarit

De vei avea curaj, inhama-te

Si sufera cat eu am suferit.

Macar pe jumatate, si-intelege

Ca nu esti absolut. Nici chiar pe jumatate

De nu o fi asa, iar sa te lege.

Din iubire se fac cele mai mari pacate.

De il sfidez pe El. Sfarsesc in iad?

Durerea asta nici nu se compara.

Caci daca eu pe tine nu te am

Pot s-am orice, ca n-am nimic. Si daca

Mor de sete, fii-mi tu apa.

Si de merg la razboi fii-mi tu spada.

De ce sa lupt, ma-ntrebi? Si care-i scopul?

Vreau sa invat sa fiu om. Pentr-o fata.

Chiar daca nu mereu ce e uman

E la fel de-omenesc

Imi asum riscul cand iti spun:

Te voi iubi. Te-am iubit. Te iubesc.

Noaptea ne-n-velea cu umbra ei

Venind de după muntele Ceahlău,

Gasindu-ne îmbrățișați pe stâncă

În timp ce eu furam sărutul tău.

De sus de după nor măreața lună

Ne trimitea pe-o rază de lumină,

Îndemnul de-a ne iubi cu pasiune

Până ce dragostea nu se termină.

Cu noi era și vântul cel de toamnă

Dar nu prieten și inamicul nostru,

Care-aducea cu el răceala nopții

Pe care o simțeam destul de aspru.

Dar cui să-i pese de vânt și noapte

Sau de vreun nor mărunt de ploaie,

Când inima bătea cu puls de-o sută

Cuprinsă de cea mai mare vâlvătaie 

Și mai era cu noi dragostea noastră

Pe care o trăiam la poale de munte,

Și care și, acum ne însoțește-n viață

Chiar dacă tâmplele ne sunt...cărunte!

Mă duc în foc să ard 

Din propria dorință

Voi simți din nou pe piele

Ce-i aia suferință ..

Mă duc să sim din nou 

Strigăte de jale...

Și să simt de fapt

Chinuri infernale...

Aut .A Țurcanu

@reper

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

Făurită din ochi de demiurg

Din ale dorințelor meschine,

Mi te-a adus Dumnezeu pe pământ,

Ca să te iubesc doar pe tine.

Cu a ta strălucire, unică pe pământ,

O scânteie îți sare din a ta privire,

Lăsându-mă să te caut muribund

Alunecând nebun printre stele...

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute

Ce-mi dai inimii doar alint,

Iar sufletului, dorințe învrăjbite.

Mă mai străbate prin suflet un jint,

Inlățuindu-mă de speranțe pierdute,

Oare tu, dragoste, la mine n-ai găsit?

Sau mai lăsat să sufăr și pentru tine....

Cupidon

Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.

Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.

Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.

Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.

Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.

Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.

Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.

Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.

Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine