Comoara unei lacrimi pierdute

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

De-ai fi, iubito, o clipă numai a mea,  

Ai fi aripile ce mă ridică până-n rai,  

Sau îmi poți fi pământul ce se destramă,  

Ce mă trage adânc în negura propriului iad.

Privesc dintr-un tăiș de lumină palidă,  

Cum emoțiile se scaldă ușor în adierea iubirii,  

Se îmbrățișează, se sărută în ecouri mute,  

Pe când natura în jur tace, părăsită de cuvinte.

De mă cauți, aici, între vis și realitate, rătăcesc,  

Între ideal și dorința ce ușor mi se pierde,  

Căci în îmbrățișarea ta, iubito,  

Încerc să-mi găsesc calea, cu sufletul ce piere.

Fiecare clipă petrecută cu tine în dorință 

Este un sărut dat umbrei ce mă amăgește

Și în această tăcere profundă, 

Ne regăsim, doar ca din nou a ne pierde…

Poate că ne vom mai întâlni

Când vom fi mai în vârstă,

Când în minte nu vor mai fi furtuni,

Doar ape limpezi sub lună,

Iar bătaia inimii nebune se va domoli.

Așa că spun, naiv, pierdut în privire,

Că poate atunci voi fi visul tău,

Iar tu, aleasa vieții mele.

Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,

Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.

Și iar îmi spun povești,

Caut cumva să mă conving

Că timpul ne va mai întâlni,

Iar noi vom ști să fim...

O, dar ce frumos mă mai mint!

Întreab-o dacă trupul ei

E refugiu sau câmp de luptă.

Dacă pielea-i o hartă ce arde sub priviri

Sau o pagină goală când n-o citește nimeni.

Întreab-o cui i-a spus „te iubesc”

Și n-a primit răspuns,

Ce cicatrici a învățat

Să le poarte ca bijuterii.

Întreab-o ce o face să tremure

Când nu e frig,

Și de ce zâmbește

Când cade în gol cu ochii închiși.

Întreab-o ce vise i s-au frânt

Când au numit-o prea mult,

Prea tăcută, prea vie,

Prea femeie pentru o lume.

Iar dacă, după toate umbrele,

Îți oferă un zâmbet tăcut,

Fii scânteia ce o luminează,

Să o atingi doar cu sufletul, mut.

Într-o noapte cu ferestrele deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele,

Până când una mi-a căzut în palmă.

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

În fiecare clipă, neștiind în gândire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niște rădăcini însetate de lumină.

                                        79

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, între cer și stele.

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.

Din ce oare esti făcută

De sclipești în ochii mei?,

Ești cumva din rai căzută

De mă pierd în ochii tăi?

Din ce oare ești făcută

De zâmbești așa frumos?

Of!,Și -acel' de te sărută

Este cel mai norocos...

Din ce oare ești făcută,

De mister și dor curat?

De o rază nevăzută

Ce în suflet mi-ai lăsat...?!

Ești lumina ce m-alină,

Glasul nopții diafan,

Adierea cea divină

Dintr-un vis pierdut în van.

Te-a țesut un colț de stele,

Te-a sculptat un val tăcut,

Ești din umbre efemere,

Dar în mine-ai renăscut.

Ne-am visat babe intr-o noapte

Cum ne bucuram de toate

De toate plăcerile lumii

C-un vin în lumina lun.i..

Te-am visat și-n altă noapte

C-un vin cum mắ alintai

Si-mi erai atât de-aproape

Râdeai și mă-mbrățişai.

Azi zadarnic îmi e visul

Nici nu-mi vine să-I mai scriu

Închei astfel manuscrisul

Femeia unui singur vin..subscriu.

Azi ti-am trimis in dar un semn de vin

M-am bucurat nespus sa știu ca I-ai primit,

Parca și norii de pe cer s-au risipit

Ti l-am trimis din suflet cu-n gând senin.

Parc-am uitat ca-mi esti departe

Pentru o clipă dorul nu mi-a fost greu,

Deși-mi mai trece-o zi fără de chipul tău

În gânduri si în vise tu îmi trăiești mereu.

As vrea în brate sa te strâng ca niciodată

Ca mi-ai rămas pe veci un dor nebun,

Sa-ti dăruiesc a mea ființă toată

Răspuns la toate câte nu se spun

Sa ma ascunzi în gândul tău o noapte

Sa fti renasc în vise mai apoi

Sa ma auzi cum îi vorbesc în șoaptă

De cât de dor mi-a fost de vin, de noi.

Cât va doresc nici n-ai sa crezi

Îmi sunteţi vina ce-am ales-o,

E-o dragoste cum nu m-ai vezi,

Din amintiri cu noi eu am cules-o

Căci am văzut mereu frumos in tot

Când mi-amintesc sufletu-mi cântă

Și speră să reviic-un antidot

Care s-alunge dintre noi...tăcerea cruntă.

✨Trecerea vieții..✨

Trec clipele ca valul lin,
Și viața curge-n al său rost,
În urma noastră lasă-un spin,
Dar și amintiri ce n-au un cost.

Privim spre anii ce-au zburat,
Și-n suflet strângem dor nestins,
Uităm că timpul ne-a lăsat
Doar amintiri ce pier în vis.

Adunăm aur, strângem faimă,
Dar ce rămâne e iubirea,
Nu-i loc pe drum pentru o haină,
Ci doar pentru ce-nalță firea.

Să ne oprim un ceas, o zi,
Să prețuim ce-avem sub stele,
Căci Cerul ne va dărui
Lumină-n loc de drumuri grele.

_________________________________________
✍️A.A.-Aga Andreia ✨

De ce n-ar fi şi mâine-o zi
lăsată-n drum de ursitoare,
când noaptea zorii vor păzi
să-mi fii alături ca o floare?

De ce prin clipe te grăbeşti
să prinzi doar zboruri ostenite,
când an de an mai dăltuieşti
un vis de drumuri înverzite?

O viaţă rog să-ţi facă-n dar
un şir de zile în lumină
şi vinul vechi să-l bem cu har,
din doruri să ne facem vină.

Făcut eu sunt iubiri să-ţi port,
ca-n ziua scrisă de-ntâmplare
s-aştearnă dragostei suport
o poză prinsă-ntr-o scrisoare.

O zi se prinde-n răsărit
pe firul razelor de soare,
o zi mai rog la asfinţit
să pună cerului culoare.

Ceru-i plin de norii albi 

Sufletul de norii negri

Păsările zboară lin

Sufletul e plin de chin 

Am crezut că și tu vrei 

Să fim liberi împreună

Am crezut că și tu vrei 

Să zburăm încet spre lună 

Dar văd că m-am înșelat 

Singură tu m-ai lăsat 

inima plină de vise 

Azi încet tu mi-ai călcat