Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

Acum minerii din Vale,

Stau pe străzi şi mor de foame.

Că banii nu şi-au mai luat,

Pentru muncă ce-au prestat.

Cu toţii îs în grevă acum,

Şi asta nu e un semn bun.

Cărbune nu vor mai da,

Lumea în case vă îngheţa.

Nimeni cu ei nu vorbeşte,

Toţi îi mint şi îi prosteşte.

Că banii o să îşi primească,

Undeva, la Sfântu aşteaptă.

Toţi minerii acum aşteaptă,

Banii lor să îşi primească.

Că astfel nu mai intră în mină,

Şi asta nu îi treabă bună.

 E luna Martie, a primăverii lună,

E luna, în care păsările încep să vină.

Şi florile în grădină, să înflorească,

Şi dragostea, curată ea să dăinuiască.

E luna când, se dăruieşte în dar o floare,

Pentru femei, această lună îi sărbătoare.

Bărbaţii toţi la doamne, fac cadou o floare,

Şi ca un semn al dragostei, oferă mărtişoare.

La doamne, domnişoare, mame şi surori,

Bărbaţii şi copii, toţi oferă un buchet de flori.

Ca semn al dragostei, nemărginite pentru ele,

El este un buchet, de trandafiri şi de lalele!

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

    Când floarea-soarelui pe câmp s-a stins,
    Sărut pe gât și buze mi-ai pretins...
    Dar te întreb, din nou, a nu știu câta oară,
    Cine ești tu să mi te vâri în suflet de cu sară?
    
    Căci din petale aurii căzute-n drum,
    Te-ai potrivit să-mi șezi în umbră-acum,
    Și să-mi șoptești cu osebită neobrăzare,
    Că ești lumină de apus de soare...
    
    Or soarele, pe cer, s-a stins demult,
    Tăcerea lumii, în amurg, n-o mai ascult,
    Așa că, de te-aș crede de cuviință,

    Tu-mi aparții cu-ntreaga ta ființă...

 Minciună e lumea întreagă, iubito,

Cinci continente de ură și amăgiri,

Tu vino cu mine pe insula iubirii,

Creștinii știu că adevărul acolo e!

Milenii pline de sânge și crime,

Comune primitive și antichitate,

Unii întreabă cine-i Dumnezeu,

Iar dacă există, de ce tace,

Ori când vorbește, nu-i auzit deloc..

Morminte,cadavre are istoria toată, 

Violentă e creatia asta blestemată, 

Religii,politici dar și războaie 

Om primitiv, modernitate,

Gasim aici tot ce vrei ,

Dar murind rând pe rând,

În praf se prefac și se macină toate,

Fie de vrei sau nu vrei!

Tu vino iubito vino cu mine,

Hristos stie ce spune 

Când ne strigă pe nume,

Pe mine pe tine și lumea întreagă, 

Există insula iubirii,există dreptate 

Creștinii sunt singurii care știu unde e!

(13 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

In noaptea cea din urma 

Cand moartea se apropie 

Si ultimele clipe se sfarsesc 

Si parca totul s a incheiat 

Si nimic nu mai are sens 

Si totul parca i pierdut 

Si lumea se sfarseste 

Si pamantul se cutremura 

Un lucru va ramane in picioare 

In fata mortii si a timpului 

In fata dezastrului si a sfarsitului 

In fata tuturor el va dainui vesnic 

Si acela e un simplu si profund 

Te iubesc

Și plouă... și plouă... și plouă 

De mi se rupe poezia în două,

Dorul de noi în gând se afundă 

Cerneala curge și foaia inundă.

Și plouă... plouă mărunt și des,

Din picături vise plăpânde îmi țes

Le strâng pe toate în același pahar, 

Plin cândva cu al strugurilor nectar.

Și plouă... și plouă cu vânt

Și gândurile își iau avânt

În inimă imi bat ecouri mute

De dorul, ce nu vrea să te uite...

Pe o alee cu stejari
Doi tineri pe o bancă în parc ei stăteau
Și priveau împreună cerul înstelat
Dar totul din jurul său s-a destămat
Când părinții lor le-au interzis
Iar cei patru ani mie nu mi-a rămas
Decât o amintire tot restul vieții mele
Dartu ai fost și ești pentru mine
Prima și ultima mea iubire
Știu că încă te gândești la mine
Și eu mă gândesc la tine
Când noi doi ne iubeam
Și îmi amintesc pe aleea cu stejari
Când noi doi ne-am sărutat
Te voi păstra în inima mea și în sufletul meu
Totrestul vieții de tine îmi voi aminti
Chiar dacă ești cu altcineva acum
Îmi voi aduce aminte de primul tău sărut
Și cât de mult eu te-am iubit
Dar părinții noștrii nu au dorit
Să fim fericiți până când moartea a ne va despărți

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.