La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Şaptezeci şi şase ani s-au scurs,

De când bombele s-au pus.

În oraşul SEVERIN,

Ce a fost lovit din plin.

Era în Aprilie de Paşti,

Când severinenii dragi.

Învierea o aşteptau,

Ei nimic nu prevesteau.

Că în seara de cinşpe aprilie,

Răul atunci avea să vie.

Cerul tot să luminat,

Când oraşul e înştiinţat.

Că în curând o să urmeze,

Oraşul să îl bombardeze.

Biletele îs aruncate

Din avioane îs lansate.

Lumea le luau, le citeau,

Şi atunci ei nu credeau.

Severin oraş frumos,

Tu de PAŞTI vei fii tot jos.

Şi apoi în miez de noapte,

Avioanele vin toate.

Şi într-o oră jumătate,

Au lansat bombele toate.

Prima bombă în gară au pus-o,

Calea ferată au distrus-o.

Uzina de apă toată,

Ea a doua îi bombardată.

Nici Uzina de Vagoane,

N-a scăpat de avioane.

Bombardată ea a fost,

S-a aprins şi a luat foc.

Ca să distrugă curentul,

A lovit bombardamentul.

În Uzina aceia mare,

De curent producătoare.

Şi de odată în miez de noapte,

Străzile sunt luminate.

De focuri şi schije multe,

De la zonele distruse.

Tot oraşul au bombardat,

Multe case au dărâmat.

Oameni mulţi aveau să moară,

În acea noapte amară.

Centrul tot este distrus,

De bombele ce-au căzut.

Oraşul e ca un iad,

Peste tot casele ard.

Oameni morţi zăreşti pe stradă,

Totu îi ca într-un film de groază.

Multe case îs bombardate,

Altele sunt ruinate.

Lumea era bulversată,

Dar şi tare speriată.

Ei cu toţii aşteptau,

Atacuri că se reiau.

Dar la prânz a doua zi,

Nici n-ai vrea tu ca să şti.

Cum a fost el bombardat,

Severin al meu oraş.

Bombardat de avioane,

Ce sunt anglo - americane.

Cu bombe incendiare,

De care nu ai scăpare.

Şi istoria ne spune,

Că nu au mai fost zile bune.

Oraşul a fost bombardat,

Totul a fost ruinat.

Din istorie se ştie,

Că au fost de teroare zile.

De la Paşti şi până în Iunie,

În oraş nu îs zile bune.

Că istoria aşa s-a scris,

Se află într-un manuscris.

Severin oraş frumos,

În noaptea de Paşti e jos!

Primul bombardament pe timp de noapte a avut loc în Oraşul SEVERIN, în noaptea de PAŞTE la ora 23,00 la data de 15 Aprilie 1944. Oraşul a fost bombardat de escadrilă de avioane anglo - americană.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Acum oameni mulţi în stradă,

Cu toţii manifestează.

Stau în noapte şi ei ţipă,

Spun că de nimic nu au frică.

Însă mai târziu în noapte,

Se întâmplă multe fapte.

Protestul degenerează,

Şi mulţi se scandalizează.

Jandarmii îi atacă cu pietre,

Şi se iscă violenţe.

Şi dintr-un paşnic protest,

Se transformă în violent.

Şi uite aşa dintr-o dată,

Mulţimea e amendată.

Iar cei mai recalcitranţi,

Sunt bătuţi şi maltrataţi.

Fiindcă s-au dat cu petarde,

Şi au făcut fapte grave.

Au acum multe dosare,

Şi multe amenzi penale !

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

Acolo, într-un sat uitat de lume,

Un biet batrân, sărac acuma vine.

La un bogat, să fie ajutat,

Că este singur şi neajutorat.

La tine acuma, am venit să-ţi spun,

Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.

Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,

Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.

De când copii mei, din sat s-au dus,

Cu toţii mie, casa mi-au vândut.

Şi am rămas bătrân şi fără casă,

Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.

Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,

Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.

De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,

Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?

Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,

Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.

Să meargă el, în altă parte şi să ceară.

De foame el ,bătrânul să nu moară.

Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,

Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.

Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,

S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.

Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,

Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.

Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,

Şi la primit acolo, în casă până mâine.

A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,

Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.

Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,

Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.

Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,

O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.

Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,

Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.

Nu plânge om sărac şi neajutorat,

De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.

Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,

Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.

Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,

Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.

Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,

Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.

Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,

Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.

Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,

Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.

Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,

Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.

Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,

Atunci bogatul a început, încet a suspina.

Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,

Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.

Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,

Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.

Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,

Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.

Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,

Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.

Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,

Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.

Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,

Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !

                                                        1 Decembrie a sosit

                                                          Copiii s-au înveselit,

                                                          Îmbrăcați în port tradițional 

                                                         În ie și opinci, costumul național

                                                        1 Decembrie , sărbătoare mare

                                                         Pentru români , bucuria e o onoare,

                                                        Mândrii de țara în care trăim

                                                        E România pe care o iubim

                                                        Marea Unire sărbătorim

                                                        Cu toții România întregim

                                                        Toți românii sărbătoresc,

                                                        Țara mea, pe care o iubesc.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,

Ai scris într-o epocă de mari schimbări

Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.

Într-un timp de tulburări și suferințe,

Când țara era subjugată de alții,

Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate

Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.

Versurile tale sunt ca niște raze de soare

Ce luminează cu blândețe și culoare

Frumusețea naturii și iubirea de neam

Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.

Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt

Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,

Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune

Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.

Mihai Eminescu, floarea limbii române,

Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,

Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime

E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!

Comasați-s la putere 

Cu averea strânsă-n saci, 

Țara-i toată o mizerie,

Iar noi...lipiți săraci.

Citesc chipurile triste 

Şi-ncrețite de nevoi, 

Palmele noastre muncite, 

Vor lovi cândva în voi!

Cei mai mari penali în funcții

Și-au făcut vile, palate,

Au vândut pământul, munţii,

Ne-au lăsat păduri tăiate.

În curând vă sună ceasul,

Suflă vântul a schimbare,

Când poporu-şi ține glasul

Şi-şi dorește eliberare.

Ce este cu țara noastră?

Unde sunt cei înțelepți?

Tu, cândva, cea mai măiastră,

Azi, condusă de nedrepți.

Citindu-mă nu o să-mi dreptate...

Poate vă încărcați sufletul cu păcate,

Sau poate te resemnezi și îți zici:

Sunt așa mulți nemulțumiți pe aici

Sătui de blesteme și făcând cruci.

Politica nu mai este ce era odată,

Obștea hotăra cu cuget și inimă curată,

Creseau în Dumnezeu și în dreptatea lui.

Copiivedeau și urmau exemplu tatălui.

Din părinți corupți, vicioși, ori păcătoși

Copii, ies răsfățați dar ei sunt făloși 

Sfidează, amenință neagă adevărul 

Molipsește societatea,ca viermele ce atacă mărul.

Societatea, merge înainte ,pe drumul greșit,

Putere de redresare? Ar fi prea mare efortul,

La nivel înalt știu,adevărul, dar îl țin dosit 

Nu-i exclus, ca omenirea să umble iar cu cortul.

Dacă firea omului nu ar fi așa hapsină,

Și dorința de acumulare să-l tragă de mână,

Nu ne-ar mai trebui un rai ,în alte galaxii

Terra ar fi cea mai frumoasă stea și casa tuturora

Artiști, savanți, medici, profesori, muncitori e. t. c.

A celor ce muncesc cu brațe, mintea sau ora.

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.