Cum poți dormi știând
Că eu plâng nopțile, nevrând?
Cum poți sta liniștit
După ce m-ai umilit?
Aș muri dacă aș ști
Că aceasta mie soarta
Să mă rănească orice iubire,
Una după alta.
De ce să-mi dau sufletul acestui sentiment
Știind că acesta mă omoară lent, lent?
Fiecare lacrimă are povestea sa,
Însă tu nu vrei să-mi asculți povestea.
Fiecare zâmbet are o poveste,
Însă scriitorul nu mai dă de veste.
Durere, durere, iar durere,
Oare ceva sufletul meu mai cere?
Moartea - ziua mea liniștită,
Moartea - ziua cea mai dorită.
De ce să trăiesc în ură și regret,
Dacă cunosc a lor efect?
De ce să nu mor în liniștea mea?
Pentru că moartea orice durere îmi ia.
Ești atât de aproape, dar atât de departe,
Ești așa ușor de prins, dar greu de atins...
Urăsc orice zi cu gândul la tine,
Dar urăsc orice zi fără gândul la tine.
Urăsc că te iubesc din ce în ce mai mult,
Însă urăsc că nu mă iubești la fel de mult.
Aș da orice să scap de iubirea ta,
Dar aș da orice să o am în apropierea mea.
Aș da orice să scap de tine,
Dar aș da orice să fii mai aproape de mine.
Mi-e dor de tine, dragostea mea,
Mi-e dor de tine, finețea mea.
Cu fiecare privire, diamantul își pierde strălucirea,
Își pierde importanța, își pierde menirea.
La fel și tu, scumpă alinare,
Cu fiecare durere, mă faci să-mi iau plecare.
Mai uitat pe mine și nu m-ai căutat,
Eu te-am pierdut pe tine, dar te-am căutat.
Nu ne-am regăsit, uitare și pierdere,
Nu ne-am întâlnit, suferință și durere.
Noaptea tristeții,
Noaptea sufletelor destrămate,
Noaptea sentimentelor vii,
Noaptea sentimentelor ruinante.
Ești la fel de plăcut ca noaptea albă la început,
Însă energia îți scade, vrut ne vrut.
Mă faci entuziasmată la începutul povestii tale,
Însă atât de obosită în finalul povestii sale.
Plâng noaptea, noaptea tristeții,
Plâng sub lună, însă nu-i simt căldura.
Nu-i simt iubirea, nu te simt, lună!
Noaptea tristeții,
E noaptea durerii tale,
E noaptea unde sufletul meu e in ruinare,
Ești ca sticla, te spargi în mii de bucățele,
Și după ce le strâng, nu știu ce să fac cu ele...
Încerc să le lipesc, dar nu mai sunt ca o dinioară,
Încerc să le arunc, și tot le găsesc în poală.
Ești nefolositor, dar mic și strălucitor,
Ești ca micul ciob al sticlelor.
Te-ai stricat, te-am reparat, iar te-ai stricat,
Te-am reparat, însă nu ai mai funcționat.
Ți-am căutat replica, dar nu ți-am mai găsit-o,
Și chiar dacă voiam să te cumpăr, creierul îmi spunea: evit-o.
Mă culc în noaptea stelelor chinuite,
În noaptea stelelor care nu pot fi privite.
În noaptea stelelor care au dispărut,
Eu mor, sufletul meu se duce, ne vrut.
