Nu ești

Pe pășune, sub un pom,

Se găsea relaxul meu

Când eram doar pui de om

Ș-alergam după un zmeu...

Marea Roșie-i sărată,

Dar oricum e populară,

Eu în vise doar bogată 

Cu lacrima-mi amară...

Oricât n-aș mai spune

Că aș vrea să uit Eu tot,

Tot n-o fac pe bune,

E ceva ce chiar nu pot.

Vifor rece ar fi sosit

De când tu ai fi plecat,

Vântul nici nu s-a gândit 

De pe dată m-a luat...

Fizica-n raporturi exprimată

E-un tabel de ne-nțeles,

Gândurile-n val de-o dată 

Sunt un dar ce te-au ales.

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

Ultima zi din februarie...sfârșit de iarnă 

Se simte un iz ușor de primăvară 

Mi-am luat bilet de avion,

Să îmi plimb gândurile-n alt decor.

Te las... deși, am platit scump prețul despărțirii 

Îți fac retur de amintiri în care mi-ai fost drag

Am pus la curierat adresa nepăsării 

Scrisă cu roșu.... culoarea vinului...pasiunea ta.

Te las ...cu riscul de tot, a te pierde,

Eu doar am vrut un vin și-îmbrățișarea ta...

Dar dorințele mele ți s-au părut prea grele

Si-am renunțat... le poți liniștit și tu, uita...

Te las... deși îmi ești în vorbe mute 

În priviri ce-n lume nu s-au întâlnit 

În atingeri ascunse... de nimeni știute 

Într-un vis pierdut...ce încă n-a trecut...

Te-am căutat ultima oară, in noaptea ce-a trecut...de ceară,

Dar, tăcerea ta mi-a fost singurul răspuns...

Pentru tine.... azi, nu sunt decât o povară 

Tu pentru mine ai rămas...dorul ascuns.

Te las...și plec, cu-a mea iubire neînțeleasă 

Ce greu se stinge... nu se frânge 

Și mi te poartă în inima-mi aleasă 

Într-un suflet... ce nu-mi mai ajunge...

Nu știu încă cine sunt,

Dar stiu cine nu mai sunt...

Nu am rămas fără sentimente

Dar am învățat să le ascund.

Ạm incă ochii plini de amintiri

Ce uneori nasc lacrimi in priviri

Si, chiar nu mai contează

Că m-ai străbat pe față..

Am lacrimi să-mi ajungă

Încă o viata și-o secundă

Plâng ca o siguranță,

Că mai există o speranță!

Pentru acea îmbrățişare

Ce-o căutam cu disperare,

Dar azi plec si te las cu luna

Deși îmi ești in gând întruna.

Cândva o împărțeam cu tine

Nu ar fi trebuit să se termine.. 

Dar prăpastia dintre noi

A căpătat amploare

Și doare să văd din partea ta

Atât de multă nepăsare.

Putea fi o poveste

Cum nu a fost vreodată

Dar de unde as fi putut sti

Că ai o inima pietrificata.

A înflorit iubirea in mine

Sub ploaia îmbrățişărilor tale,

De aceea povestea cu tine

Îmbrățişați am vrut să se termine

Să-mi rămână in inimă seninul,

Pe buze vinul.. 

Sufletul meu,

Să nu-ţi cunoască veninul..

#unpahardepoezie 

De ce mi-e inima de dor iar plină

Și al meu suflet este ca de mort

Mereu mie dor de-acea lumină

Pe care ochii ei o port

Și-n nopții privirea ei s-arată

Iar vocea ei mă mai chemă

Și dorul iară mă îmbată

Lasă-mă

De ce atunci în nopți târzii

Tu te gândești la mine

Și capu-mi plin de fantezii

Visează doar la tine

Autopsia sufletului – operă tăcută,

Lumină bântuită în umbre de carne,

Fiecare gând un nerv înveninat,

Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.

Am deschis pielea gândurilor,

Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,

Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,

Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.

Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,

Taie firul memoriei și leagă fragmentele,

Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,

Căutând o esență în praf de visuri risipite.

Aici, sub bisturiul privirii,

Se scurge lacrima unui adevăr adânc,

Fiecare strat al ființei e o carcasă

Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.

Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,

Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,

În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,

Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.

Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,

În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.

Nu vreau să fiu indiscretă,

Vreau doar să mă plâng puțin

Despre tine, despre august

Despre popcorn, despre vin.

Care vin? Poate te întrebi

Căci doar pe noi ne am gustat

Ne am atins, nimic mai mult

Deși tu poate ai uitat.

Aș vrea să pot să uit și eu

N am nevoie de amintiri...

De tine, de trupul tău

Falsele cuvinte și iubiri.

Am rămas doar eu cu vinul

Dar nu ăla de atunci

Ăsta care îmi alină

Dorul și rănile adânci.

Aș vrea să scap de acel august

De acel gust, de acel sărut

De amintiri de tot.. De tine

Și doar vinul să-l mai gust.

Din praf de stele și lumina lunii

Din stropi de ploaie și sunetul mării

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt pradă nepăsării.

Din abisul oceanului și din cer

Din iad, din gheață și din ger

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt în extaz, dar pier.

Din tot ce ne înconjoară și ce nu

Din curcubeu și univers

Așa am fost creată, dar uitată

Căci de pe pământ, m-am șters.

Din tot ce înseamnă viață

Din tot ce înseamnă moarte

Așa am fost creată, dar uitată

Căci e zi, dar eu sunt noapte.

Nu vreau să fiu indiscretă,

Vreau doar să mă plâng puțin

Despre tine, despre august

Despre popcorn, despre vin.

Care vin? Poate te întrebi

Căci doar pe noi ne am gustat

Ne am atins, nimic mai mult

Deși tu poate ai uitat.

Aș vrea să pot să uit și eu

N am nevoie de amintiri...

De tine, de trupul tău

Falsele cuvinte și iubiri.

Am rămas doar eu cu vinul

Dar nu ăla de atunci

Ăsta care îmi alină

Dorul și rănile adânci.

Aș vrea să scap de acel august

De acel gust, de acel sărut

De amintiri de tot.. De tine

Și doar vinul să-l mai gust.

Nu vreau să fiu indiscretă,

Vreau doar să mă plâng puțin

Despre tine, despre august

Despre popcorn, despre vin.

Care vin? Poate te întrebi

Căci doar pe noi ne am gustat

Ne am atins, nimic mai mult

Deși tu poate ai uitat.

Aș vrea să pot să uit și eu

N am nevoie de amintiri...

De tine, de trupul tău

Falsele cuvinte și iubiri.

Am rămas doar eu cu vinul

Dar nu ăla de atunci

Ăsta care îmi alină

Dorul și rănile adânci.

Aș vrea să scap de acel august

De acel gust, de acel sărut

De amintiri de tot.. De tine

Și doar vinul să-l mai gust.

Din praf de stele și lumina lunii

Din stropi de ploaie și sunetul mării

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt pradă nepăsării.

Din abisul oceanului și din cer

Din iad, din gheață și din ger

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt în extaz, dar pier.

Din tot ce ne înconjoară și ce nu

Din curcubeu și univers

Așa am fost creată, dar uitată

Căci de pe pământ, m-am șters.

Din tot ce înseamnă viață

Din tot ce înseamnă moarte

Așa am fost creată, dar uitată

Căci e zi, dar eu sunt noapte.