Ziua poetului

Am o inimă.
O inimă străină,
dar e aceiași inimă de ieri
și din trecute primăveri,
când era limpede și senină.

Am o inimă.
O inimă obosită.
cuvântul încerca s-o mângâie
și poate e singurul, care o știe,
care ar face-o liniștită.

Am o inimă.
O inimă visătoare.
Stelele cerului întreg, ca răspuns,
în cămara stingă a ei, s-au ascuns,
ca peștii - în mare.

Am o inimă.
O inimă care a iubit.
Cu îngeri, cu draci și cu toate
și rele și sfinte adunate
cu drag le-a trăit.

Mai am inimă.
O inimă ca și a ta.
Ce are-n ea și lumini și păcate.
Aceiași inimă în noi se zbate,
te rog, nu uita!!!

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.

Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,

iar în ceruri numai Duhul 
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!

Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.

În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.

Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.

...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.

Am scris despre furtuni și porumbei.

Am scris despre cei buni și despre răi.

Am scris despre copacii dați în floare.

N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔

Am scris despre noroc și soartă crudă.

Am scris să bucur și să fac în ciudă.

Am scris despre dorințe și visare.

N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔

Am scris în rânduri lungi și repetate

Despre oricine și am scris de toate.

Între memorii și între uitare

N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Vino vodă Țepeș Vlade, 

Să vezi ce a mai rămas sub soare,

De când tu ai dispărut,

Cu noi, toți au făcut ce-au vrut.

Am ajuns codașii lumii,

Ne culcăm flămânzi pruncii,

Că averea noastă s-a vândut,

La cei ce capul ți l-au vrut.

Dar cu toate astea-i lăudăm,

Râdem și-i aplaudăm,

Că vezi doamne ne ajută,

Noi le dăm, ei ne scuipă.

Nu le-ar strica și câte o țeapă, 

Inima în ei de frică să fiarbă,

Că noi am uitat ce tu ne-ai spus,

Nu există decât înainte sau sus.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

                                                                    1 Decembrie a sosit

                                                                    Copiii s-au înveselit,

                                                                    Îmbrăcați în port tradițional,

                                                                    În ie și opinci, costumul național

                                                                    1 Decembrie, sărbătoare mare,

                                                                    Pentru români , bucuria e o onoare

                                                                    Mândrii de țara în care trăim ,

                                                                    E România pe care o iubim 

                                                                    Marea Unire sărbătorim

                                                                    Împreună România întregim,

                                                                    Toți românii sărbătoresc

                                                                    Țara pe care o iubesc.

Eram aproape fericită

Cerul ne suridea printr-o perdea azurie,

Simțeam că sufletul mi s-a trezit, cu bucurie,

Deși trecusem printr-o perioadă urâtă.

Voiam acum să fiu doar o mesageră

Să duc vești bune din casă în casă

Mi se părea că multor le pasă,

Și-n ziua de azi la multe să spere.

Ce fac oamenii când , sunt lipsiți de toate?

Au strâns cureaua, atât cât se poate !

Însă lipsește, până și focul și apa,

viitorul, le mai oferă sapa și groapa.

Rolul mesagerului este să ducă vești dacă poate,

Dar cele bune parcă-s ucise, sau confiscate,

În politică, numai ceartă, război și ură

Poporul, învrăjbit, otrăvit de minciună,

Țara-i manipulată, ca valul în furtună.

La tot ce se întâmplă, suntem contemporani

Alții sunt stăpânii lumii, ei sunt puternici

Dar cine sunt în fond? sunt cei mai mari huligani

Nu poți fi  domn, doar dacă ai bani.

Împamantat prin timp ca si

o dovada a regalității,

Cuceritorul impunător domnea

veșnic si etern!

Pe chipul sau zaream semne

ale imortalității,

Statuia capturând-i sufletul intern.

Glorios si încălecat pe sălbatică bestie,

Coroana din frunze ruginii,neclintită.

Cu sabia-i rece,inamicii ii mistuie!

De diavolii întunericului

parea a fi otrăvită.

Inconjurat de soldați loiali,

dădeau dovada de cruzime!

Varsare de sânge ce in

istorie nu se uita!

Cucerirea teritoriilor justificau

aceste crime,

Iesind învingători după fiecare lupta!

Pazind secrete sculptate-n

piatra si vitralii,

O biserica asemenea unui castel

era al lor lăcaș.

Noaptea dezvăluie cunoștințe

ascunse din ierarhii,

Instiintand din timp pe oricine

avea sa-i fie urmaș.

Moderni pe vremea lor,

ei priveau de sus pământul!

Istorie scrisă cu sânge dulce acrișor.

Numai imaginația poate tine

in frâu masacrul!

Domnitorul Transilvaniei era cu

adevărat un visător.

Facandu-si planuri pentru viața

de după moarte,

Taramul celor adormiți e cu

adevărat un labirint.

Printul intunericului a prevestit

a morții soarte,

Mituri si legende îl tin

legat cu juramant!

Dand dovada de putere e si

un romantic incurabil!

El așteaptă veacuri după cea

care i-a fost scrisă.

Amor e morte poate fi

ceva real,palpabil!

Nu poți da înapoi după ce dragostea

a fost aprinsa!

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...