Basarabia mea Draga

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Létt rauðvín er gott

Létt rauðvín er gott,

Uppskera síðla hausts,

Meira um frostið, meira um manninn,

Ég drekk miklu meira og verð ekki full.

Ég sór að ég myndi aldrei drekka aftur

En ég get ekki haldið mér

Gott vín, gott mér líkar við það,

Ég veit ekki hvað þeir munu gera við hann.

Sjaldgæft eplavín

Hann klifrar upp í höfuðið án stiga,

Vinesor af grænum bogíum

Gerðu manninn ósýnilegan.

Vínið er gott og bragðgott,

Þegar þú drekkur það með myndarlegum manni.

En ef þú drekkur það með ljótum manni,

Vínið stoppar í hálsinum.

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...

Vino vodă Țepeș Vlade, 

Să vezi ce a mai rămas sub soare,

De când tu ai dispărut,

Cu noi, toți au făcut ce-au vrut.

Am ajuns codașii lumii,

Ne culcăm flămânzi pruncii,

Că averea noastă s-a vândut,

La cei ce capul ți l-au vrut.

Dar cu toate astea-i lăudăm,

Râdem și-i aplaudăm,

Că vezi doamne ne ajută,

Noi le dăm, ei ne scuipă.

Nu le-ar strica și câte o țeapă, 

Inima în ei de frică să fiarbă,

Că noi am uitat ce tu ne-ai spus,

Nu există decât înainte sau sus.

Fireşte,

S-a născut domneşte.

Ştefan cel Sfînt,

Ştefan cel venit.

A fost mulţumit

Cu vitejie, şi înţelept.

El a domnit

Şi a devenit vestit.

Fratilor, romani de pretutindeni,

Cat va dainui lumea sa nu uitati,

de-ale patriei locuri cinstite,

Fie ca e Marea Neagra, ori Carpati.

Nu uitati nici de parintii vostri,

Ce se sting incet de-al vostru dor,

De copiii rataciti pe strada,

Cautand pe mama sau pe tatal lor.

E ciudat strainul, iar munca e grea,

Far’ de rautate: vino-n tara ta!

Chiar de-i neagra painea si e traiul greu,

Cu dragostea familiei,te hranesti mereu.

Mult iubita tara, a fost cotropita,

De-a ei fii misei,care i-a crescut,

Intorca-se roata,aducand acasa,

Pe copiii nostri,inrobiti cum sunt.

Uniti in credinta si in rugaciune,

Muncind cu blandete si seninatate,

Birui-vom raul, birui-vom moartea.

Bucurosi ‘om trece, in viata prin toate.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Te invit la ultima cină 

din această seară senină

în care servit vei fi într ales

cu tot cei mai bun, mai ales

Te invit din bocal să servești 

un vin dulce, un vin ce-l iubești 

Sa îi simți pe buze savoarea

prin vene să-ți treacă candoarea 

E seara în care și stelele de pe cer

ne zâmbesc luminos, cu mister

cu noi stau și ele la masă

ce seară frumoasă.

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

În geamul din odaia mea

seară de seară îmi luminează 

un felinar, care zâmbea

și îmi șoptește că veghează

făptura mea în pat întinsă

și de lumina sa cuprinsă.

Un felinar, un ochi de seară

ce peste corpul meu coboară 

o rază blândă de lumină 

ce la conturul meu se înclină

Iar eu precum floarea de glastră

îl aștept cu drag la fereastră .

Tu picătura luminoasa

de ce-ai ales să-mi bați în casă

și m-ai făcut să te îndrăgesc

atunci când noaptea mă iubesc

sub picăturile tale de lumină

când mă alint ca o felină.

Gânduri peste gânduri...

se roiesc în cap,

Citesc printre rânduri 

dar din gând le scap.

Obosit de vreme

ca frunza de ploaie

sufletul mai geme

sub dorul care-l îndoaie.

Vorbele rostite

se pierd în tăcerea

șoaptelor șoptite 

dulci ca și mierea .

Mă alint cu gândul

că totul se trece

precum bate vântul 

într-o iarnă rece.

Mă împac cu gândul 

ca-n viața aceasta trecătoare 

suntem două urme clare 
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.