Lume interioara

E minunat când mă trezești

Și-mi spui cuvinte de iubire,

Simt că trăiesc ca în povești

Pe ăst pământ...în nemurire. 

Ochiul nu vreau să îl deschid

Și somnul doar să îl mimez,

S-aud din nou ce îmi repeți

Din pat să sar...că nu visez.

Iar când sărutul tău primesc

În timp ce ne sorbim cafeaua,

Plec liniștit să-mi fac serviciul

Simțind căt de ușor se duce ziua. 

Seara revin, după o zi de muncă

Înspre căminul nostru cel visat,

Și povestim până apare somnul

Ce peste zi, cu noi, s-a întâmplat. 

Îndrăgostit trăiesc și-s mulțumit

De când te-am cunoscut pe tine,

Formând pereche, prin legământ

Și-s fericit, că-n doi...ne este bine!

Plâng chitările în parcul întunecat,

picăturile de ploaie cad abrupt,

lovesc băncile bandajate de călători nevinovați

și până și toamna se revoltă în fața mea.

Mă apasă vântul pe rana deschisă,

dar parcă durerea e ca o umbră

ce mă urmărește, dar nu se face simțită,

ca un regret pe care-l ai toată viața.

Îmi șoptește o voce în ureche

cuvinte calde, însă în zadar

când glasul tău de gheață e tot ce cunosc

și tot ce mă face să nu vreau să dispar.

Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi

și atingerea ta mă arde cu dor,

pe când trupul mi-e o explozie de amor.

Și am să te privesc în ochi,

Și am să gust al tău suspin,

Iară tu nici n-ai să poți,

Să mă vezi atunci când vin. 

Și-am să mă aplec peste tine, 

Peste pielea ta ce arde,

Geme corpul tău sub mine,

După vorbe, după fapte. 

Sar scântei din ochii tăi,

Si îți tremură privirea, 

Când prea lent eu te mângâi,

Iară tu te pierzi cu firea. 

Te topești sub a mea în gură, 

Si te pierzi cu totul în noapte, 

Cand îmi plimb limba cu ura, 

De la gât până la coapse. 

Și urc iar, spre a tale buze, 

Și mă îmbat din mierea lor, 

Intre noi nu-i loc de scuze. 

Noaptea tremură ca martor.  

Ne privește timid luna, 

Prin fereasta aburită.

Și privind la noi întruna, 

Se apune, fiind mâhnită.  

Căci de când a fost proptită

Sus, pe cer în bolta lumii, 

Ea, nicicand n-a fost iubita, 

De întreg neamul omenirii, 

Intr-atat cat tu ai fost, 

Sub plăpânda ei lumină, 

Fiind geloasă, fără rost, 

Pe a ta piele, atât de fina. 

Și pe ochii tai ce sunt, 

Ca și ceru-n pragul nopii, 

De un negru mult adânc, 

Făr' de stele sau reflecții.  

Dar în care joacă viu, 

Arzător, flăcări din iad.  

Pentru tine am sa fiu, 

Păcătos, crud și mârșav.  

Până când sfârșim in foc, 

Și ne prăpădim in jar, 

Iar atunci, in acel loc, 

Te voi face a mea iar.  

Că nu-i loc sub cerul lumii

Să ne țină pe amandoi.  

Cand dam ton alert iubirii. 

Și o ridicam la nori.  

Iată, freamătă și plânge, 

Chiar și soarele din zi, 

Și la noi, privind se frânge, 

Căci ca noi nicicând vor fi.  

Iar pe buza ta de sus, 

Pot să gust numai regrete.  

Și câte lacrimi s-au scurs, 

Pe obrajii bietei fețe.  

Dar pe buza ta de jos...

Dulcea ta dorința zace. 

Ce se scurge pan' la os, 

In fiori ce nu-ți dau pace.  

Iar pe gâtul tău se simt, 

Cu un gust dulceag și frică, 

Sute de fiori de frig, 

Ce nu-ți dau nici pic de tihnă. 

Și... de-aș coborî mai jos...

Poate chiar pâna la sâni,

Și să gust din acel roz...

Pun pariu ca-ai sa suspini!

Mi-a zâmbit viața intr-un pahar

Vino să guști jumătatea ta!

Să ne spunem șoapte fermecate,

Să ne dăm îmbrățișarea uitată!

În ochi să-ți mai văd strălucirea 

În suflet să răsune fericirea, 

Cu ochii să privim apusul

În minte să-mi rămână râsu-ți!

Mi-a zâmbit viața într-un pahar

Plin de-al strugurilor nectar

Am simțit din nou pe buze fericire

Mi-am imaginat...că-i un vin de la tine!

Ochii tăi sunt ca toamna,

Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.

Închide-i-ncet și stai o clipă,

Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.

Eu te iubesc fără-ncetare

Lăsând amprentre-n vechi calendare,

Cu nopți umbrite  fără nume,

Cu pași rătăciți în lume.

Trandafirii roșii rupți de tine,

Îmi amintesc de primul „te iubesc”.

De ale tale bucle fine

Și de ochii-n care mă privesc.

Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire

Timpul a șters brațele tale

Ce mă învăluiau cândva cu iubire.

Iar noaptea îmi dictează

Nesomnul greu și abătut ,

Te văd aievea, dar vibrează

Imaginea al nostru-lui trecut.

Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,

Primesc prezentul ca tăcere.

Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,

Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.

Dintre miile de chipuri
Ce în taină mi-au zâmbit
Doar privirea ta ca marea
Sufletul mi-a cucerit.
Dintre miile de inimi
Ce pulsează-n jurul meu
Doar a ta a prins ecoul
Tactului din ritmul meu:
Îndreptându-și lin spre ceruri
Minunat cântecul lor
Au luat Universul martor
La chemarea lor de dor.
Dar drumul spre Veșnicie
A fost greu, i-a obosit,
Una vibra tot mai tare...
Alta șoaptă-a devenit...
Melodia de iubire
Ca o muzică din stele,
Își pierduse armonia
Era Zgomot și Tăcere.
Și din dragostea sublimă
Ca un har de poezie,
Timpu-a șters frecvența lor
Din Divina simfonie...

Ți-o jur, că nu mă superi cu vorbe de ocară
Si nici când palme grele eu pot să îți ofer,
Nu am în suflet stropul din vița cea amară,
Căci am uitat demult la tine cum să sper.

Avusei câte vise și cât erai de viu,
Acum ți-e glasul simplu și nici nu prea vorbești
Si miezul bun din tine l-ai pus într -un sicriu
Si-i țintuit, prea bine, de legile- omenești.

Te uiți la știri și filme cu monștri, sau război,
Si toate faci la oră, ca-ntrun jurnal rescris,
Din care ruptă -i fila cu orele în doi,
Dar nu uita, amorul că nu se vrea ucis!

Amanți să-mi fac o mie, că nici n-ai observa -
Atât îți sunt de dragă, atât mă cercetezi.
Ca coaja de lămâie e astăzi gura ta,
Pe care ca ștampila pe buze mi-o așezi.

Am obosit de tine și ani am parca-o mie
Si-i port ca o povară și grea mi-i existența.
Decât să am în casă bolnavă armonie,
Mai bine m-ai scuti să îți admir – prezența !

Te văd ca pe o umbră pășind prin fața mea
Si nu mai ai lucire și nu mai ai mister;
Atâta sărăcie eu văd pe fața ta
Si am uitat, demult, la tine cum să sper.

Ochii tăi îmi par de ceară,

Vor genunchii să te doară

Când spre dânsa te pornești;

Spune-mi, spune-mi - o iubești?

Chiar și-n zilele senine

Pari cu ploaie peste tine

Când te ia cu mângâiere,

Spune-mi, spune-mi - din plăcere?

Mă dusei, odată, de mână cu tata...
Pân azi n-am să uit cum îi scârție poarta
Ogrăzii cu casa ce urcă la soare
Si geamuri ce bat către el, sclipitoare.

Grădina cu flori îndesată și plină
Absoarbe-n amiază prin frunze lumină.
Copacii de păsări se tremură -n cânt
Si-un scrânciob sub el se tot leagănă-n vânt.

Trei corni, lângă casă, de rod se îndoaie
Si roșii, ard parcă în foc și văpaie,
Iar seara-n amurg, când lumina se încheie
În ceruri s-aprinde holbata scânteie

Si liniștea-ți face în inimă gheme
Auzi numai Prutul, în valuri, cum geme.
Se zbate în maluri topind bolovanii
Si parcă măsoară cu zilele- anii;

Jelindu-ne, luptă din timp să oprească
Ca-n părul cărunt -fire negre să crească,
S-alerge copii prin ogradă strigând,
Să nu vină toamna și iarna nicicând.

Un dor am departe și dorul e mult-
O casă pe malul bătrânului Prut.

Un strigăt către mine cu glas de-ntuneciune.
Un strigăt înspre mine și împotriva mea.
O voce ca năframă mă apără de lume,
Ma apăra de moarte cu rugăciunea sa.

O piatră către mine cu ură aruncată,
Să mă doboare sigur și pentru totdeauna.
Mai groaznic însă este, că nu e prima piatră,
Iar maine o sa cadă, mai iute, încă una.

Si totuși n-au să prindă pe trupul meu scântei.
Din umbră o lumină pe mine o să crească -
Lumina din privirea și mângâierea ei,
De- i greu să mă ajute, de-i rău să mă ferească.

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Eminescu să nu scrie,
Că voi faceți alergie!

Azi veniți cu flori la bustul rece
Si rânjiți c-așa l-ați apucat,
Dar vă spun și am precis, dreptate,
Că strămoșii voștri l-au trădat !

Recitați din foaie poezia,
S- arătați, precum ca, la- ți citit,
Dar vă bâlbâiți ca cimpanzeii,
Ca și-ai voștri tați ce l-au hulit !

Vreți să arătați la lumea toată,
Că -nțelegeți tot din ce a scris;
Nu mi-ar fi s-aud, nici o mirare,
Că strămoșii voștri l-au ucis !