Lume interioara

Ochii tăi îmi par de ceară,

Vor genunchii să te doară

Când spre dânsa te pornești;

Spune-mi, spune-mi - o iubești?

Chiar și-n zilele senine

Pari cu ploaie peste tine

Când te ia cu mângâiere,

Spune-mi, spune-mi - din plăcere?

N-am scris de mii de ani nici o strofă
N-am scris nici un rând,
Dar vin az ca un vultur la tine
Să-ți fur un cuvânt.

Iubește-mă dacă poți, printr-o carte
Să mă alin răsfoind,
Te voi plăti cu visul meu mare,
Cu mânile goale, iubind...

Hai să fim actori de romane alese!
Hai să fim goi, tu și eu!
Goi de amar și goi de regrete,
Dar plini de iubire, mereu...

Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.

M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.

Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.

Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;

Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.

Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

Femeia plânge dacă-i pasă și de nu-i pasă plânge iar,

Sau poate la tv transmit o știre cu subiect amar.

Tu strige-i mâna, să te știe alături, sprijin hotărît,

Că dacă-i spui să nu mai plângă e ca și cum o strângi de gât!

Femeia spune chiar de tace, iar dacă tace nu-i a bine.

Ea are "câteva cuvinte" , toate cinci sute-s pentru tine.

Primește darul și repetă, învață totul pe de rost,

Că-n vorba ei e o magie și de n-asculți îți merge prost!

Femeia, ea aude totul la fel precum auzi și tu,

Dar nu aude niciodată când îi "șoptești" cuvântul "nu".

Femeia are mii de vise, cu tine are doar un vis:

Să faci întotdeauna ceea ce-ai zis, așa cum ai promis!

Femeia care e femeie, e fericită și atât.

Și fără fard, și fără botox, și fără colier la gât,

E fericită doar cu tine și-n anii buni și-n anii grei,

Dar e destul să se-ntâlnească cu alte câteva femei...😉😁

Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...

Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...

Aș îmbina trei poezii 

Ca tu sa fii doar una 

Să scriu ce gândesc la orele târzii 

Iar tu mândră ca Luna

Tu să luminezi în prag de întuneric

Să creezi o lume paralelă

Un gând banal și ezoteric 

O pagină, dintr-o nuvelă

Și-n mersul tău,parcă se-oprește

O clipă între lumi străine,

Cum vântu-n toamnă se oprește 

Să-ți prindă umbra lângă mine.

Iar vocea ta, ca un ecou periculos

Se-ntinde-n gând fără sfială

Un cântec vechi spectaculos

O vrajă dulce, specială!

LÂNGĂ  GEAM  ÎMI  BEAU  CAFEAUA ,

S -A  RĂCIT  DE  CÂND  PRIVESC !

ADORMITĂ -MI GRĂDINA  ;

NUMAI  IARNA  ,POARTĂ  VINA ...

DAR  MĂ  BUCUR  CA COPILUL

CE-Ș  GĂSEȘTE  ...JUCĂRIA ...

MĂ  GÂNDESC ,LA ZIUA -N  CARE :

CÂTE  FLORI  VOR  FI  ÎN  EA ?

CÂND  GRĂDINA  VA  ÎNVIA !...

În miez de noapte, tăcut ca visul,

Te port în gând ca pe-un aprins suspin,

Ești dorul meu, chemarea și abisul,

Ești început și ești și-al meu destin.

Pe buze-mi arde numele tău dulce,

Ca un sărut fugar din alte vieți,

Și timpul stă, și inima se duce

Spre amintiri ce dor și dau poveți.

Amorul tău — o rană și o binecuvântare,

O umbră caldă-n zori de primăvară,

Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,

Fără de tine, viața-i tristă, goală.

Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,

Și pașii grei când nu te știu aproape,

Dar inimii nu-i poți fura visarea —

Te caută-n lumină și-n agape.

Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,

Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,

Și vântul le șoptește printre ele,

Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.

Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul

Ce-ți tremură în zâmbetul timid,

Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,

Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.

Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,

Am scrie veșnicia pe-un sărut,

Căci amorul, când arde și e viu,

Nu piere nici când totul a trecut.

Pe palme este un nume de copil,

Trairea mea incet incet se stinge

au mai ramas doar clipe de lumini,

ce globul pamintesc il mai atinge

Mă legăn acum singur

Și nu te mai aștept.

Mă uit cum trece timpul

Și cugetez încet.

De câte ori privita-i,

Eu în direcția ta,

Doar ca să văd nimica,

Și să uit că m-am uitat.

acel albastru nu mai e

acel albastru ce era și ieri,

nici măcar nuanțe,

nuanțe de violet,

acum totul este negru,

zici că-s în infern.

soarele tu-mi-l aduci,

cu mâna mereu tu îl apuci,

poate de aceea mă regăsesc

intr-un cer albastru greu,

Soarele zâmbetul ți-l aducea.

iar, razele-i scânteietoare,

poartă amintiri migratoare...

nuanțele sunt tot ce mai am,

când devin d-un negru acru,

îmi aduc aminte de cum eram,

și revine acel sentiment sacru,

de-l simt când nu te văd la teatru.

vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,

culoarea ce îmi schimbă firul,

negru,

precum tigrul.

tigrul meu imaginar,

pe care l-am creat într-un vis amar,

vis în care nu erai,

și ziua-mi sângerai.

sângerai precum te bucurai

când îți răspundeam la un mesaj.

de atâta era nevoie,

ca să nu dai înapoie.

Șoaptele nopții le aud,

mă strigă un maro sumbru

eu încerc să le exclud,

dar mă cheamă tot mai mult.

Degeaba dacă nu ești tu,

acel portocaliu precum de mult,

dulce și isteț mereu,

acum ești doar un clișeu.