Prin ploaie

Blocată -n timpi de așteptare,

Buza gării rău famate 

Împrăștie în jur duhoare,

Împânzind drumuri ferate.

Pasaju-i stropit cu mocirlă 

Colcăie de pași grăbiți;

Un glas ,sinistru, urlă,

Scrâșnind din dinți.

Sosea trenul , scârțâind,

Pufăie din a lui rugină,

Văităndu-se în gând 

De a lui veșnica rutină..

Prăfuit până -n coate,

Mutilat de la uzură,

Lipsit de-o salubritate,

Putea până și -n gură.

Puhoi de oameni zdrențuiți 

Sălășluiau pe culoare,

Înfometați și obosiți,

Dormitau pe niscaiva ziare..

Trenul porni din nou agale 

Spre o destinație oarecare,

Tremurând din balamale,

Tânjea în sine o schimbare..

Amintiri ce dor și răscolesc, 

Se scurg în timp,te urmăresc 

În al tău deșert perindă,

Pășind pe cioburi de oglindă. 

Șoptește vocea lor în tine, 

Ce te mustră pt mâine;

captiv în ieri,ori azi,

Printre ruine să nu cazi.

Să nu te roadă conștiința, 

Că nu ți-ai dat silința 

Și te avânți pripit 

Din orgoliul rănit 

Surâsul trist te scaldă 

În prăfăraia de pe stradă;

Piedică-ți pune în cale

Și varsă-n urma ta petale. 

Te -nvăluie năframa nopții, 

Te apasă-n jur pereții;

Ușa ermetic se închise, 

Cursul vieții se oprise..

O clipă gândul meu tăcuse, 

Blocat în lumi opuse,

Dar mă trezi-n simțiri o briză;

Să mă lepăd de a mea criză, 

Definitiv nu am vreo scuză

Și mă mușcă subtil de buză...

Mi -este frig si întuneric, 

Te șoptesc in glas nevolnic;

Nu mai știu nimic de tine, 

M ai lăsat printre ruine.

Ma ia valul de furtuna, 

Imi bate inima nebuna, 

N o pot stăpâni deloc,

Cuprinsă de fiori si foc.

Gura ploilor din stele

Ma udă până la piele.

Cerul tremură in mine, 

Fuge gândul iar la tine.

Intre noi ,abis de gheață 

Stropi mă ard pe față. 

Ma topesc de dorul tău;

Eu martira, tu un Zeu.

Te aștept sa vii in Prag,

Suflet rătăcit de drag.

Eu voi crede pan la moarte, 

Ca nici un zid nu ne desparte.

Zbor prin vise ciudate,

Ce se perindă toate 

Haotic, fără sens,

Tacite în consens.

Mă pierd în gândurile mele 

Sub cerul pustiu de stele;

Norii sumbri mă -nconjoarä 

A lor povară mă doboară.

Un fascicul se strecoară,

Mimând umbra solară;

Iscä o rază de speranță,

Ce freamătă de la distanță.

Întind brațele -mi firave,

Pășesc pe urmele jilave.

Mă izbește -n treacăt 

Al sufletului geamăt,

Ce scoate fulgere din mine

Pt ce-am lăsat în ruine..

Răbufni din neant o ploaie,

Curgând sudori șiroaie 

Pe trupu-mi vlăguit și gol,

Spălându-mä de nămol;

Zorii mijiră, mă trezesc;

Venise ceasul să zâmbesc...

Mă fericea să mai aud,

Chiar și pentru un minut 

Glasul tău deja cărunt,

Aproape stins și surd..

Slove de duh și înțelepte 

Din ochii dragi, blajini 

Răzbat pân la rădăcini,

Stropindu -mä cu șoapte..

Cu zambet larg și visător 

Depänai etern memorii 

Și ne prinde iarăși zorii

În drumul nostru călător..

Oftezi,cuprins de toropeală,

Te retragi cu mii de scuze,

Cu bezele dulci pe buze

Și te stingi Intr o clipeală..

Rămas în mine,pe vecie,

Îmi lipsești nespus, părinte;

De-ar putea o rugăminte,

Să te trezească prin magie..

Sub năframa cenușie 

Chipul soarelui pălise

Peste zarea cea pustie 

Izul toamnei năpădise 

Răcniseră din crâng 

Sub bolta mahmură

Aripi ce se frâng 

Pe veștejita ramură. 

De crivăț scuturate,

Tremurând golașe

Brațele decolorate 

Lăcrimau răvașe.

Purtând zdrențe reci 

Scoarța ruginise, 

Pe nămolitele poteci 

De frigură se zbărcise  

Vibra văzduhul ciuruit 

De stropii fumurii, 

Suflarea tăcu subit 

Sub ochii plumburii..

Zorii îmi bat în fereastră dinspre soare,

Lumina zilei se furișează prin perdele,

Deschid ușa din balcon și privesc în zare,,

Pe cerul înalt, sclipesc ultimile stele.

Un zefir rătăcit îmi suflă în păr, blînd,

Simt răcoarea dimineții ca pe un alint,

Un vapor în amonte, salută faleza gălățeană,

Veselă, verde, pietonală, gătită ca o fetișcană.

Pe bănci, apar cei ce nu au vise, nici somn,

Termosul, păstrează cafeaua fierbinte,

O servește cu drag unei doamne, sau unui domn.

Și-și imaginează că-i la mare sau la munte.

Natura, cu tot ce ține in brațe se trezește,

În ceață se zăresc niște umbre, sunt munți,

Orașul de la Dunăre, prinde viață, trăiește,

Un barcagiu trece apele mari, dar cuminți.

Ziua întră în drepturile ei firești,

Chipurile trezite din somn, sunt la ferești,

Avem soare, cer senin, pădure și apă în aval

Și oameni ce-și beau cafeaua dimineața pe mal ! 

Afară vremea se-năspri

Scoarța gerul o zbârci,

De-o vreme trilul răgușise,

Chipul soarelui pălise 

Înghițit de-o pâclă deasă,

Hoinărea prin nebuloasă..

Fiori de gheață cerne.

Zi de noapte nu discerne,

Pe dealuri pâlpâie lanterne,

Neaua -n ploaie se așterne..

Printre nori se strecoară 

Un ecou grotesc de cioară;

Ghemuite în scorbură 

Plăpând din aripi tremură,

Penajul brumei scutură..

Pe străzi Vântu zăbovește,

Suflă -n față,se rotește,

Se strecoară pe sub ușă,

Scuipând în jur cenușă 

Din jăratec molcom stins.

De frigură fu cuprins,

Când la geam zărise 

Năluca iernii,ce -i surâse..

Un val de 

    Cum ar fi oare, rătăcind în zadar
    Pe acele străduțe, să mă aflu hoinar,
    Privind toată seara, cum, în amurg,
    Felinarele-n umbre, pierdute, se scurg...
    
    În parcul pustiu, pe o bancă alene,
    O frunză stingheră încet se așterne...
    În somnul teribil al toamnei pustii
    Obosită-n culorile șterse... târzii...
    
    Doar turnul din fier, imuabil și rece,
    Peste cușma de nori, fruntea își trece,
    Oglindindu-și în apă trupul etern,
    În spațiu și timp, veșnic, modern...
    
    Sub arcul din piatră, aș merge încet.
    Să nu tulbur pacea vreunui ascet...
    Să simt în adânc asfințitul de soare,
    Piramida din sticlă cum arde în zare...
    
    Din turnuri de piatră-n purpur' brăzdați,
    Printre norii navalnici din Sena brodați,
    Gurguiele-și cască durerea absurdă,
    Spre marea albastră, a cerului, udă...
    
    Catedrala de suflet sculptată-n cristal,
    În vitralii durată-ntr-un mod ireal,
    Să-și topească culorile vii, transparent,
    În sufletul meu pierdut și absent...
    
    Grav și sensibil, firav porțelan,
    În parfumul urban, fremătând castelan,
    Orologiul bătrân, își dă în vileag,
    Mișcându-și cu greu, minutarul beteag...
    
    Cu ochii mijiți spre cerul neclar,
    Cu inima-n mână, cinstit, eu declar:
    Mi-e dor de Paris... și mi-e sufletu' cav,
    Şi mă simt ca un câine ce zace bolnav…

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nervios de otoño

Es otoño, es susurro, es sueño...

Los árboles, en la calle, suspiran;

Está tosiendo, está llorando, está vacío...

Y hace frío y hay niebla.

Amantes, más enfermos, más tristes,

En las carreteras hacen gestos extraños.

Y sale, del sueño eterno,

Caen pesados, mojados.

Me quedo, y voy, y vuelvo,

Y los amantes me entristecen profundamente.

Tengo ganas de reír sin sentido

Y hace frío y hay niebla.

Stropi reci cad din cer,

Pământul însetat bea,

Totul înverzește.