Vis
Adu-mi cafeaua draga mea,
Și-apoi lipește-te de mine,
Avui un vis c-o stinsă stea,
Un vis anume despre tine.
Apucă-mă de mână, hai te rog,
Căci toaca-mi bate-n tâmple,
Iar visuˈacesta-i ca un drog,
Și simt c-așa o să se-ntâmple.
Visam dulăii la fereștri lătrând,
Iar spaima bântuind prin casă,
Ferestrele prin draperii plângând
Al tău sicriu aflat pe masă.
În pragul ușii se afla o sfântă,
Ce mă ruga să vin la-nmormântare,
Avea în mână o lumânare frântă,
Din care lumina un pui de soare.
Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,
Tavanul devenea treptat pământ,
Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,
Săpam plângând al tău mormânt.
O stea zării căzând lângă fereastră,
Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,
Și toată casa se făcu pe loc albastră,
Tu, din scriu, încet începi să te ridici,
Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,
Și lumânarea frântă treptat se încera,
Iar eu topit, curgeam murind prin tine,
Spre palma sfintei în foc a mă năștea.
Hai să rămânem treji în noaptea asta,
Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,
Să nu mai plângă iar fereastra,
Să ne iubim pe întuneric și lumină.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 20 января 2024
Просмотры: 629
Стихи из этой категории
Dorul
Un ilustru necunoscut a spus cândva
Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva
Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund
Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...
Dacă dorul n-ar mușca din piept,
N-am sti că iubirea e un foc nedrept,
Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä
N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.
Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,
Am crede că timpul ne ține eroi,
Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,
Pierdute de dor... fără un bun rămas.
Fără dor, n-am ști că un nume rostit
Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,
Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi
Ajunge să doară cât un infinit.
Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,
Iubirea în formă de rană deschisă,
E ce-a rămas când ai plecat tăcut
Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.
Am rămas...
Am rămas undeva între trecut și viitor,
la granița dintre ele,
dar nu în prezent.
Undeva între a fost și va fi,
am rămas la ce erai tu
și ce credeam că puteai fi.
Am rămas la noi
și la visul năruit de a fi...
Memorie
Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat
Cu o soartă moartă jumătate…
Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat
Cu brațele mele de triste șoapte.
Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea
Să te revăd eram tare speriat,
Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…
Așa te-am visat, așa te-am purtat!
Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire
Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…
Țînând un chip în astre de o eternă amintire
Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.
Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie
Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat
În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,
Cum eu nicicând… n-am existat.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Tu și eu
Văd cum privești amorul meu
Ce simți la mine știi doar tu.
Tot ce știu e tu și eu?
Doar ca tu ai un alt atu.
Cu sărutul tău frumos,
Cu părul plin de soare,
Alături de gândul tău fricos
Să-mi devii conducătoare.
Ce vrei să-mi fii, nebună?
Plină de-a sufletului ticăloasă!
Am fantezii cu tine sub lună,
Și te văd prin suflet frumoasă.
Îți bag mâinile în păr,
Te trag și în spate te car
Mă uit peste al meu umăr
Și îmi alungi orice amar.
Război de toamnă
Plâng chitările în parcul întunecat,
picăturile de ploaie cad abrupt,
lovesc băncile bandajate de călători nevinovați
și până și toamna se revoltă în fața mea.
Mă apasă vântul pe rana deschisă,
dar parcă durerea e ca o umbră
ce mă urmărește, dar nu se face simțită,
ca un regret pe care-l ai toată viața.
Îmi șoptește o voce în ureche
cuvinte calde, însă în zadar
când glasul tău de gheață e tot ce cunosc
și tot ce mă face să nu vreau să dispar.
Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi
și atingerea ta mă arde cu dor,
pe când trupul mi-e o explozie de amor.
Vino, iubite!
Vino te rog iubite!... nu-mi zi adio încă
Tristețea alung-o spre asfințit.
Rămâi lângă mine... strânge-mă în brațe
Să nu știu de plouă sau lacrimi îmi curg!
Vino te rog iubite!... să-mi scrii în suflet fericire
O-mbrățisare caldă să îmi dai
Să-ți privesc ochii în neștire
Pentru o clipă să ajung în rai!
Vino te rog iubite!... și urma așterne-ți
Suav pe buzele mele.
Am așezat în calea ta
Covor din pulbere de stele!
Vino te rog iubite!...dorul de vin îmi picură în carte
Poezii de iubire cu iz de amintiri,
Speranțe ce m-ating tăcut în noapte,
Gândul la tot ce n-am putut să fim..
Dorul
Un ilustru necunoscut a spus cândva
Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva
Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund
Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...
Dacă dorul n-ar mușca din piept,
N-am sti că iubirea e un foc nedrept,
Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä
N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.
Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,
Am crede că timpul ne ține eroi,
Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,
Pierdute de dor... fără un bun rămas.
Fără dor, n-am ști că un nume rostit
Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,
Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi
Ajunge să doară cât un infinit.
Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,
Iubirea în formă de rană deschisă,
E ce-a rămas când ai plecat tăcut
Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.
Am rămas...
Am rămas undeva între trecut și viitor,
la granița dintre ele,
dar nu în prezent.
Undeva între a fost și va fi,
am rămas la ce erai tu
și ce credeam că puteai fi.
Am rămas la noi
și la visul năruit de a fi...
Memorie
Înaintam – așa credeam – spre tine bucuros, emoționat
Cu o soartă moartă jumătate…
Te-am visat simplu și cu grijă te-am purtat
Cu brațele mele de triste șoapte.
Eram bucuros – așa mă credeam – în nebunia mea
Să te revăd eram tare speriat,
Să te cuprind din nou – tu trup în șoapta mea…
Așa te-am visat, așa te-am purtat!
Așteptam să piară lumea, de egoism orbit și din iubire
Cu rădăcinile-mi crescute până la cer…
Țînând un chip în astre de o eternă amintire
Sculptând un ecou perpetuum în sunete de fier.
Dar tu ai aruncat culori purtate într-o țesătorie
Într-un fum de alb și negru m-ai aruncat
În trecutul tău, prezentul meu rămâne o memorie,
Cum eu nicicând… n-am existat.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Tu și eu
Văd cum privești amorul meu
Ce simți la mine știi doar tu.
Tot ce știu e tu și eu?
Doar ca tu ai un alt atu.
Cu sărutul tău frumos,
Cu părul plin de soare,
Alături de gândul tău fricos
Să-mi devii conducătoare.
Ce vrei să-mi fii, nebună?
Plină de-a sufletului ticăloasă!
Am fantezii cu tine sub lună,
Și te văd prin suflet frumoasă.
Îți bag mâinile în păr,
Te trag și în spate te car
Mă uit peste al meu umăr
Și îmi alungi orice amar.
Război de toamnă
Plâng chitările în parcul întunecat,
picăturile de ploaie cad abrupt,
lovesc băncile bandajate de călători nevinovați
și până și toamna se revoltă în fața mea.
Mă apasă vântul pe rana deschisă,
dar parcă durerea e ca o umbră
ce mă urmărește, dar nu se face simțită,
ca un regret pe care-l ai toată viața.
Îmi șoptește o voce în ureche
cuvinte calde, însă în zadar
când glasul tău de gheață e tot ce cunosc
și tot ce mă face să nu vreau să dispar.
Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi
și atingerea ta mă arde cu dor,
pe când trupul mi-e o explozie de amor.
Vino, iubite!
Vino te rog iubite!... nu-mi zi adio încă
Tristețea alung-o spre asfințit.
Rămâi lângă mine... strânge-mă în brațe
Să nu știu de plouă sau lacrimi îmi curg!
Vino te rog iubite!... să-mi scrii în suflet fericire
O-mbrățisare caldă să îmi dai
Să-ți privesc ochii în neștire
Pentru o clipă să ajung în rai!
Vino te rog iubite!... și urma așterne-ți
Suav pe buzele mele.
Am așezat în calea ta
Covor din pulbere de stele!
Vino te rog iubite!...dorul de vin îmi picură în carte
Poezii de iubire cu iz de amintiri,
Speranțe ce m-ating tăcut în noapte,
Gândul la tot ce n-am putut să fim..
Другие стихотворения автора
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.