Vis
Adu-mi cafeaua draga mea,
Și-apoi lipește-te de mine,
Avui un vis c-o stinsă stea,
Un vis anume despre tine.
Apucă-mă de mână, hai te rog,
Căci toaca-mi bate-n tâmple,
Iar visuˈacesta-i ca un drog,
Și simt c-așa o să se-ntâmple.
Visam dulăii la fereștri lătrând,
Iar spaima bântuind prin casă,
Ferestrele prin draperii plângând
Al tău sicriu aflat pe masă.
În pragul ușii se afla o sfântă,
Ce mă ruga să vin la-nmormântare,
Avea în mână o lumânare frântă,
Din care lumina un pui de soare.
Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,
Tavanul devenea treptat pământ,
Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,
Săpam plângând al tău mormânt.
O stea zării căzând lângă fereastră,
Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,
Și toată casa se făcu pe loc albastră,
Tu, din scriu, încet începi să te ridici,
Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,
Și lumânarea frântă treptat se încera,
Iar eu topit, curgeam murind prin tine,
Spre palma sfintei în foc a mă năștea.
Hai să rămânem treji în noaptea asta,
Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,
Să nu mai plângă iar fereastra,
Să ne iubim pe întuneric și lumină.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 20 января 2024
Просмотры: 615
Стихи из этой категории
Ecou dragul meu
Arunc sentimente, cuvinte-n eter,
Emoții ce stau încătușate in mine.
Ecoul să văd ce ritm le va da,
De zbuciumul meu ce va spune.
Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,
Îmi vei cânta o dulce romanță?
Îmi vei răspunde tu sincer și drept?
Mă vei minții să îmi lași o speranță?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,
Aș vrea c-ale tale note duioase
Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,
Să-mi scoată durerea din oase.
Ecou, dragul meu, te rog să fii bun
Și lăudă-mă cu vorbe curate.
Dar oare-ale tale note mă mint
Sau sunt adevărate?
Ecou, dragul meu, te rog să fii drept
Și spune-mi te rog adevărul.
Dar dacă-ale tale note mă dor
Și mi se năruie tot cerul?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.
Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Reproș tardiv!
Nu pot să mă abțin să plâng
Când știu că te-am pierdut,
Și n-am luptat să te opresc
Pentru c-atunci nu m-a durut
Abia când n-ai mai fost cu mine
Am început să-mi pun întrebări,
Și-am înțeles, mult prea târziu
Că unde curge miere,mai vin și încercări
Mult prea ușor am renunțat la tine
Sau poate tu nici nu erai cu mine,
Știu că amândoi eram atât de tineri
Și lumea ne spunea că ne stă bine
...........................................
Și nimeni n-a mai putut salva
Ce eu de tine ajutat am dărâmat,
Acum chiar dacă plâng este tardiv
Că tu iubești și ai copii cu alt bărbat!
Perdele
Am o cameră plină de perdele,
Dantele subțiri, groase ori demodate -
Toate ale mele, T
randafiri albi.. ce priveliște.
Nu le dau, nici chiar la săraci
Nici cui fără perdea la casă a rămas.
Vreau sa înot în ele
Să-mi păstrez câteva, pentru nunta mea.
Cine spune că nu pot ?
Să fiu mireasă în perdeaua mea.
Senzuală și memorabilă, iar apoi -
S-o agăț înapoi în geam ?
O pun in geam de fericire,
O desființez când sufletul mi-e zdrobit.
Îi pun înălbitor când primesc o floare,
Iar demnitatea de mi-e furată, focul s-o ardă toată.
Tot aș rămâne cu rămășițe de perdele.
Le așez și la terasă,
Unde-mi fumez țigara singură -
Dar nu așa ; eu și cu perdeaua mea.
Bogăția iubirii
Azi… cel mai mare lux e fericirea,
Dar vai… ce sărăcie-n noi
Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,
Uităm să mai iubim, să mai fim noi
Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,
Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,
Dar n-am văzut cămin mai plin de har
Ca cel unde în dragoste trăiești.
Avem de toate, dar în tăcere stăm,
La mese reci, cu chipuri de granit,
Căci pomul vieții nu dă rod curat
De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.
Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,
Și mierea dulce-mă îmbogățește,
Căci sunt bogat în felul meu divin,
Împărțind totul cu omul ce iubește.
"I love Paris" în daneză
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Jeg elsker Paris
Hver gang jeg kigger ned
i denne tidløse by
Om blå eller grå er hendes himmel
Hvorvidt højt være hendes jubel
eller om bløde være hendes tårer
Det er jeg mere og mere klar over
Jeg elsker Paris om foråret
Jeg elsker Paris om efteråret
Jeg elsker Paris om vinteren, når det regner
Jeg elsker Paris om sommeren, når det syder
Jeg elsker Paris hvert øjeblik
Hvert øjeblik af året
Jeg elsker Paris, hvorfor åh, hvorfor elsker jeg Paris?
Fordi min kærlighed er nær
Jeg elsker Paris om foråret
Jeg elsker Paris om efteråret
Jeg elsker Paris om vinteren, når det regner
Jeg elsker Paris om sommeren, når det syder
Jeg elsker Paris hvert øjeblik
Hvert øjeblik af året
Jeg elsker Paris, hvorfor åh, hvorfor elsker jeg Paris?
Fordi min kærlighed er nær.
Ecou dragul meu
Arunc sentimente, cuvinte-n eter,
Emoții ce stau încătușate in mine.
Ecoul să văd ce ritm le va da,
De zbuciumul meu ce va spune.
Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,
Îmi vei cânta o dulce romanță?
Îmi vei răspunde tu sincer și drept?
Mă vei minții să îmi lași o speranță?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,
Aș vrea c-ale tale note duioase
Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,
Să-mi scoată durerea din oase.
Ecou, dragul meu, te rog să fii bun
Și lăudă-mă cu vorbe curate.
Dar oare-ale tale note mă mint
Sau sunt adevărate?
Ecou, dragul meu, te rog să fii drept
Și spune-mi te rog adevărul.
Dar dacă-ale tale note mă dor
Și mi se năruie tot cerul?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.
Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Reproș tardiv!
Nu pot să mă abțin să plâng
Când știu că te-am pierdut,
Și n-am luptat să te opresc
Pentru c-atunci nu m-a durut
Abia când n-ai mai fost cu mine
Am început să-mi pun întrebări,
Și-am înțeles, mult prea târziu
Că unde curge miere,mai vin și încercări
Mult prea ușor am renunțat la tine
Sau poate tu nici nu erai cu mine,
Știu că amândoi eram atât de tineri
Și lumea ne spunea că ne stă bine
...........................................
Și nimeni n-a mai putut salva
Ce eu de tine ajutat am dărâmat,
Acum chiar dacă plâng este tardiv
Că tu iubești și ai copii cu alt bărbat!
Perdele
Am o cameră plină de perdele,
Dantele subțiri, groase ori demodate -
Toate ale mele, T
randafiri albi.. ce priveliște.
Nu le dau, nici chiar la săraci
Nici cui fără perdea la casă a rămas.
Vreau sa înot în ele
Să-mi păstrez câteva, pentru nunta mea.
Cine spune că nu pot ?
Să fiu mireasă în perdeaua mea.
Senzuală și memorabilă, iar apoi -
S-o agăț înapoi în geam ?
O pun in geam de fericire,
O desființez când sufletul mi-e zdrobit.
Îi pun înălbitor când primesc o floare,
Iar demnitatea de mi-e furată, focul s-o ardă toată.
Tot aș rămâne cu rămășițe de perdele.
Le așez și la terasă,
Unde-mi fumez țigara singură -
Dar nu așa ; eu și cu perdeaua mea.
Bogăția iubirii
Azi… cel mai mare lux e fericirea,
Dar vai… ce sărăcie-n noi
Căci când ne-ajunge-n suflet împlinirea,
Uităm să mai iubim, să mai fim noi
Iubirea nu-i rubin sau diamant mai rar,
Nici aur greu, sa-l cumperi, sa-l păstrezi,
Dar n-am văzut cămin mai plin de har
Ca cel unde în dragoste trăiești.
Avem de toate, dar în tăcere stăm,
La mese reci, cu chipuri de granit,
Căci pomul vieții nu dă rod curat
De nu-l uzi zilnic cu dor nemărginit.
Înmoi pesmet în ceai, simplu festin,
Și mierea dulce-mă îmbogățește,
Căci sunt bogat în felul meu divin,
Împărțind totul cu omul ce iubește.
"I love Paris" în daneză
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Jeg elsker Paris
Hver gang jeg kigger ned
i denne tidløse by
Om blå eller grå er hendes himmel
Hvorvidt højt være hendes jubel
eller om bløde være hendes tårer
Det er jeg mere og mere klar over
Jeg elsker Paris om foråret
Jeg elsker Paris om efteråret
Jeg elsker Paris om vinteren, når det regner
Jeg elsker Paris om sommeren, når det syder
Jeg elsker Paris hvert øjeblik
Hvert øjeblik af året
Jeg elsker Paris, hvorfor åh, hvorfor elsker jeg Paris?
Fordi min kærlighed er nær
Jeg elsker Paris om foråret
Jeg elsker Paris om efteråret
Jeg elsker Paris om vinteren, når det regner
Jeg elsker Paris om sommeren, når det syder
Jeg elsker Paris hvert øjeblik
Hvert øjeblik af året
Jeg elsker Paris, hvorfor åh, hvorfor elsker jeg Paris?
Fordi min kærlighed er nær.
Другие стихотворения автора
Casa pustie
Am fost astăzi la mine acasă,
Şi-am avut doar părere de rău
În inima-mi tristă şi arsă,
Că nu l-am găsit pe fratele meu.
Am păşit apoi nostalgic prin casă,
Şi brusc m-a cuprins teama,
Că-n tăcerea ce amarnic apasă,
Nicăieri nu am găsit-o pe mama.
Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,
Mustrându-mă din nou prejudecata,
Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,
Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.
Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,
Adresând întrebări tuturora,
De ce soarta mi-e crudă şi laşă,
De ce mai trăiesc, şi unde mi-e sora?
Mistuit în piept de dorul de-ai mei,
De tot ce a fost şi n-o să mai fie,
Înalţ rugăminţi înfierat către zei,
Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
În noaptea grea...
În noaptea grea, când pașii-mi tac,
Mi-e glasul spulberat pe prag,
Aș vrea să bat, dar mâna-mi moare,
Pe clanța ușii cu zăvoare.
Tu cânți, iar cântecul e stins,
În mine, totu-i necuprins,
Iar timpul, ca un hoț tăcut,
A spulberat iubirea ce-am avut.
Dar te păstrez, în inimă, în sânge,
Chiar de tăcerea ta mă frânge,
Căci dacă plâng, și dacă scriu,
E fiindcă-mi este amorul viu.
Dar fiecare vers pe care-l nasc,
Tu, mi-l strivești ca pe un vreasc,
Eu însă-l port, cum port durerea,
Și suspinând păstrez tăcerea...
Rămân, femeie, al tău mister,
Voi fi în el, fereastra către cer,
Și-n ochii tăi, când caută spre stele,
Vor plânge numai lacrimile mele.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.
Casa pustie
Am fost astăzi la mine acasă,
Şi-am avut doar părere de rău
În inima-mi tristă şi arsă,
Că nu l-am găsit pe fratele meu.
Am păşit apoi nostalgic prin casă,
Şi brusc m-a cuprins teama,
Că-n tăcerea ce amarnic apasă,
Nicăieri nu am găsit-o pe mama.
Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,
Mustrându-mă din nou prejudecata,
Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,
Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.
Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,
Adresând întrebări tuturora,
De ce soarta mi-e crudă şi laşă,
De ce mai trăiesc, şi unde mi-e sora?
Mistuit în piept de dorul de-ai mei,
De tot ce a fost şi n-o să mai fie,
Înalţ rugăminţi înfierat către zei,
Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
În noaptea grea...
În noaptea grea, când pașii-mi tac,
Mi-e glasul spulberat pe prag,
Aș vrea să bat, dar mâna-mi moare,
Pe clanța ușii cu zăvoare.
Tu cânți, iar cântecul e stins,
În mine, totu-i necuprins,
Iar timpul, ca un hoț tăcut,
A spulberat iubirea ce-am avut.
Dar te păstrez, în inimă, în sânge,
Chiar de tăcerea ta mă frânge,
Căci dacă plâng, și dacă scriu,
E fiindcă-mi este amorul viu.
Dar fiecare vers pe care-l nasc,
Tu, mi-l strivești ca pe un vreasc,
Eu însă-l port, cum port durerea,
Și suspinând păstrez tăcerea...
Rămân, femeie, al tău mister,
Voi fi în el, fereastra către cer,
Și-n ochii tăi, când caută spre stele,
Vor plânge numai lacrimile mele.
Azi rănile din mine înfloresc
Azi rănile din mine înfloresc,
Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri,
Pământul sub picioare-l înmustesc,
Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri.
În focul serii, trupul mi-e cais,
Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,
Sub pleoape plouă umbre de abis,
Și primăvara toată mi-o irigă.
Din carne vrejuri mi se-ntind,
Purtând în spini otrava lumii,
Pământu-n brațe îl cuprind,
Și îl arunc în dosul lunii.
În flăcări dulci, petalele îmi ard,
Ca niște palme-ntinse spre lumină,
Cu patos mușc feroce din hazard,
Și universul simt că-mi este rădăcină.
Voi înflori de-acum în fiecare an,
Și toate rănile în muguri vor erupe,
Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,
Cărările trecutului, or să mi le-astupe.
Rătăcire
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea,
Iar pasul mi se teme,
Că vine întristarea.
Merg numai înspre noapte,
Cu patul după mine,
Aud în juru-mi șoapte,
Şi plânsete străine.
Mă rog spășit de viață,
Să-mi ție calea vie,
În pas să am speranță,
Și-n suflet veșnicie.
Alerg prin ploi mărunte,
Cu vânt tăios în plete,
Sudoarea de pe frunte,
O sorb hulpav de sete.
Pământul țin pe glezne,
În brațe legăn cerul,
Iar pasului e lesne,
Să care tot misterul.
Sub mine lumea geme,
I-adulmec întristarea,
Pierdut sunt de o vreme,
Și nu mai văd cărarea.