Epigrame XXIX

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

Drag bunic,a trecut timpul
Anii vieții ș-anii tăi,
S-a dus amintirea vieții,
Și tot timpul printre noi.

A trecut timp de când tu,
Te-ai lepădat fără a vrea
De tot ce-ai trăit pe pământ ,
De noi,ci de casuța ta.

Ai fost un înger pe pământ
Și nu te vom uita în veci,
Și toți cei care te-am iubit,
Te vom pomeni în povești.

Te pomenim astăzi,tataie
Căci tu la un sfârșit de mai ,
Ai fost ales să devii înger
Și pe pământ să numai stai .

Eu sper ca Raiul să existe ,
Și când asemeni vieții tale,
Și a mea se va sfârși cândva
Să ne-ntâlmim în raiul sfant
Să-ți povestesc de viața mea.

Ești îngerul meu păzitor ,
Și îmi e tare dor de tine,
E trist să nu te pot vedea,
Să numai știu nimic de tine.

E trist să știu unde te afli,
Să știu că nu ești lângă noi,
În loc de zâmbet s-avem lacrimi,
În loc de îmbrățișări ,să-ți dam flori .

E trist să-mbratisam o cruce,
În locul trupului tău blând
E trist să nu m-aștepți în poartă
Și să fii veșnic în mormânt .

As da din anii mei o parte
De-as știi c-ai veni înapoi
Să-mi spui c-o sa ajung departe
Si sa rămâi mai mult cu noi.

De ce a fost sa fie așa?
Sa numai fii azi printre noi,
Să nu te mai pot lua in brațe,
Să simtim anii ăștia goi.

Te-ai veștejit precum o frunza
Si ai apus precum o stea
Ai plecat ca un erou
Si nicicând nu te voi uita.

Pentru mine vei fi veșnic
Cel mai bun bunic din lume
Si chiar de-o lume ne desparte
Te am in suflet ,ești cu mine.

Atâta timp cât te iubesc ,
Si ești mereu in mintea mea,
Chiar dacă nu te pot vedea,
Tu ești mereu in stânga mea.

La dreapta Domnului așezat,
Eu știu din Rai ca mă privești
Si sper ca te fac fericit
Chiar dacă lângă noi nu ești .

~Creație proprie ~ Denisa M. Bîrliba

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Preţuieşte fiecare clipã,

Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!

Nu face din clipe o risipã;

Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,

Cât eşti încã viu, printre cei vii!

Fiecare clipã, datã ţie,

Trasã de pe-al timpului mosor,

E-un condei ce zi şi noapte scrie,

Este şi arvunã, şi simbrie,

Pentru care eşti rãspunzãtor!

Clipã peste clipã, se adunã

Ca ghirlande dese şi subţiri;

Şi-aşezate astfel, împreunã,

Strâng şi împletesc într-o cununã

Triste sau duioase amintiri...

străbunii 

 nu aveau internet

dar frica de Dumnezeu le

calibra discernământul

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...

Dă-mi neuitarea frumoaso,

Sculptează-mi ochiul în tine,

Apleacă-ți tâmpla și las-o,

Pe gândul meu să suspine.

Dă-mi neuitarea iubito în dar,

Și ține-mi în palme privirea

Șoptește-mi un murmur bizar,

Să-mi mute spre tine uimirea.

Dă-mi neuitarea, sălaș să îmi fie,

Aprinde-mi călcâiul de gheață,

Lasă sărutul pe buze să-mi vie,

Şi uită-l rebelo, acolo, pe viaţă.

Dă-mi neuitarea acum și aici,

Și las-o în suflet să plângă,

Ține-mă-n brațe, nimic să nu zici,

Inima în inima ta să se frângă.

Am numai câteva stări sufleteşti,

Nu pot ajunge la limită niciodată,

Se sting în mine sentimente fireşti,

Fiindcă am conştiinţa pătată.

Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,

Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,

Îmi e contrazisă de suflet făptura,

Şi în polemici mi se stinge privirea.

Mă consum la maxim în fiecare stare,

Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,

Nu pot respira decât pe culmi de disperare,

Iar paroxismul este a mea răsuflare.

Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,

Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,

Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,

Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

Ce fericire pe orbi,

Nu mai pot să vadă,

Lumea abjectă,

Bătaia din stradă.

Nu le e dat să privească,

Omul modern,

Mânia cerească,

Ori incestul matern.

Ce bine de ei,

Cu bastonul prin zid,

Căci nu dau de mişei,

Care fur şi ucid.

Ochii îmi voi scoate,

Lumea s-o întunec,

Să trăiesc peste noapte,

Nepăsare să adulmec.

Chiar azi pe tata îmi vine să îl sun,

Deși, e imposibil să-mi răspundă,

Mi-e dor de el și-aș vrea să-i spun,

Că lumea toată parcă se scufundă.

Mă duc în fundul curții lângă geamuri,

Și plâng în fața nucului bătrân,

Și parcă-l văd pe tata printre ramuri,

Și simt că veșnicia îmi intră în plămân.

Aș vrea să-i spun că nu mai am răbdare,

Sfârșitul să-l aștept ca pe un dar târziu,

M-aș prăbuși acum subit de pe picioare,

Plăpândă frunză în ramu-i să mă știu.

Și i-aș mai spune tatei că totul e schimbat,

Nimica nu mai este așa cum el știa,

Iar tot ce e iubire ori sentiment curat,

Se vinde pe tarabă la preț de mucava.

Să-mi ierte întristarea de om nemângâiat,

Îmbrățișez copacul și simt că trupu-i strâng,

Iar frunzele căzură în freamăt neîncetat,

Și ramurile toate trosnesc ușor și plâng.