Epigrame XXIX
Evoluția științei
Omul nu e de bonton,
Se poartă ca un bufon,
E un pic și cam afon,
Și-i condus de un IPhone.
CFR-ului cu întârzierile imense
Peste o săptămână am o întâlnire,
La Constanța cu doi camarazi,
Ca să nu întârzii, fără șovăire,
Am să plec cu trenul, chiar de azi.
Presa azi
Ziarul nu mai are asistență,
Și dispariția o să-l lovească,
Iar ca măsură de urgență,
Plătesc pe cititori să îl citească.
Presa azi
La cât de falsă este știrea,
Iar adevărul e ținut mascat,
Ziarul și-a găsit menirea,
E bun numai de împachetat.
Soției
Nu mi-a fost deloc ușor,
Ca să te compar c-un nor,
Că mereu în viața-mi sumbră,
Când lucesc, tu îmi faci umbră.
Vecinului - care se uită mereu la mine în curte
Precum o știi dragă vecine,
Am o pisică albă și-un ogar,
Apoi, ce nu îmi aparține,
E după gard, un biet măgar.
Unui poet
Aici doarme un poet,
Ce-a scris odă și sonet,
Viața lui a luat sfârșit,
Când criticii l-au recitit.
Unui scriitor - cu scris indescifrabil
Ai trimis un manuscris,
Acum un an la stenograf,
Viața i-ai făcut-o praf,
Că de-atuncea stă închis.
Epitaf - lui Iolanda Balaș
Cu trupu' ai fost la înălțime,
Când vechi recorduri doborai,
Dar ai țintit în profunzime,
Şi astăzi ai sărit direct în rai.
Artă
S-a dus portretul să îşi facă,
El, un necioplit vădit,
Iar pictorul i-a spus îndată,
Cunosc un sculptor renumit.
Uneia - mergea cu telefonul în mână
fără să se uite la drum
Își căuta în zodiac sorocul,
Dar nu cerceta terenul,
Scria c-o va lovi norocul,
Dar a lovit-o trenul...
Стихи из этой категории
Insula
Bisericile-mi primeau rugile cu mila
Iar candela din casa palpaia fara vlaga
Exista o forma a cuvantului in ruga care
Ajuta
Nu stiam atunci asta
Ratacit in cuvintele mele asteptam
Sa se intoarca acasa
Am crezut ca nu vrea ca e ratacita
Nu ma indoiam de iubirea ei
Iubirea mea era insula
Eu nu eram acasa
Mâna (parodie)
pe strada mea se pierd lucruri
tot felul de lucruri
o dată am găsit o mână de om
mișcătoare
râcâia cu degetele
cu unghiile
pământul
mai încolo un ciung
dirija netulburat traficul
într-o intersecție
și-am rămas fără grai
nu se întâmplă de multe ori
să întâlnești laolaltă cauza și efectul
nu mai spun că mâna de om
era vorbitoare
da
îi răspund
aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare
apoi m-am culcat
și-n vis m-am trezit cu ciungul
că-mi umple cu pietre fântâna
ce vrei, bre? îl întreb
dă-mi înapoi mâna!
Trecător prin lume
Spune-mi tu străine cu ce îs sunt pași
Mai apăsați și mai importanți ca altora
De ce ești tu special pasagerul?
Nu știi oare ca totul e trecător...
De te uiți în jur vei vedea că ești
Un praf în aceasta dezordine colosală
Tot ce ai aparține pământului
Iar el în sine este al cosmosului.
Nu vezi tu oare ,chiar dacă te doare
Că ești un suvenir în grija vântului
Ce va veni și te va șterge
Și te va dărui pământului.
Timpil
- De când te naști și până mori
- Timpul îți mănâncă viața
- Sufletul îți dă fiori
- Când te trezești dimineața !
- Viața pe acest pământ
- Te gândești cum s o petreci
- Și nu vezi cat ai crescut
- Timpul trece nu l observi
Ani întregi fugeai la școală
Cu ghiozdănelul în spate
Și mâine de dimineață
Te trezești la facultate
De copil voiai permis
Ca sa umblii cu masina
Iar acum cum ți ai promis
Te plimbi cu ea toată ziua !
Și timpul a tot trecut
Din copil, ajungi adult !
La servici ai tot plecat
Si o nevastă ai căpătat
Nu trece mult și ea naște
Chiar copilul mult dorit
Iubirea din nou renaște
Și așa am îmbătrânit !
De la copii la nepoți
Bătrânețea a venit!
Parca ieri era copii
Și astăzi am îmbătrânit !
Insula
Bisericile-mi primeau rugile cu mila
Iar candela din casa palpaia fara vlaga
Exista o forma a cuvantului in ruga care
Ajuta
Nu stiam atunci asta
Ratacit in cuvintele mele asteptam
Sa se intoarca acasa
Am crezut ca nu vrea ca e ratacita
Nu ma indoiam de iubirea ei
Iubirea mea era insula
Eu nu eram acasa
Mâna (parodie)
pe strada mea se pierd lucruri
tot felul de lucruri
o dată am găsit o mână de om
mișcătoare
râcâia cu degetele
cu unghiile
pământul
mai încolo un ciung
dirija netulburat traficul
într-o intersecție
și-am rămas fără grai
nu se întâmplă de multe ori
să întâlnești laolaltă cauza și efectul
nu mai spun că mâna de om
era vorbitoare
da
îi răspund
aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare
apoi m-am culcat
și-n vis m-am trezit cu ciungul
că-mi umple cu pietre fântâna
ce vrei, bre? îl întreb
dă-mi înapoi mâna!
Trecător prin lume
Spune-mi tu străine cu ce îs sunt pași
Mai apăsați și mai importanți ca altora
De ce ești tu special pasagerul?
Nu știi oare ca totul e trecător...
De te uiți în jur vei vedea că ești
Un praf în aceasta dezordine colosală
Tot ce ai aparține pământului
Iar el în sine este al cosmosului.
Nu vezi tu oare ,chiar dacă te doare
Că ești un suvenir în grija vântului
Ce va veni și te va șterge
Și te va dărui pământului.
Timpil
- De când te naști și până mori
- Timpul îți mănâncă viața
- Sufletul îți dă fiori
- Când te trezești dimineața !
- Viața pe acest pământ
- Te gândești cum s o petreci
- Și nu vezi cat ai crescut
- Timpul trece nu l observi
Ani întregi fugeai la școală
Cu ghiozdănelul în spate
Și mâine de dimineață
Te trezești la facultate
De copil voiai permis
Ca sa umblii cu masina
Iar acum cum ți ai promis
Te plimbi cu ea toată ziua !
Și timpul a tot trecut
Din copil, ajungi adult !
La servici ai tot plecat
Si o nevastă ai căpătat
Nu trece mult și ea naște
Chiar copilul mult dorit
Iubirea din nou renaște
Și așa am îmbătrânit !
De la copii la nepoți
Bătrânețea a venit!
Parca ieri era copii
Și astăzi am îmbătrânit !
Другие стихотворения автора
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Viaţa mea
Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,
Părintesc mângâiată de lacrimi,
Mi-o tratez cu otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,
Într-un leagăn cu muguri de ciumă,
Moartea plăcerea demonic îşi cântă,
Pe durere de tată şi mumă.
… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat
etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine…
Oare unde...?
Oare unde mai esti?
Oare unde te-ai dus?
De te-aș ști undeva,
Ți-aș fi zori și apus.
Oare unde-ai plecat?
Oare ce ai simțit?
În ce tărâm fermecat,
Să te caut smintit?
În ce doruri trăiești,
În ce suspin lăcrimezi,
Oare unde mai ești,
Și de ce nu mă vezi?
Oare te voi găsi,
Sub un cer neumblat?
Oare cum e o zi,
Fără chin și oftat?
Oare unde te-ai dus?
Urma nu-ți văd,
Ochiul meu a apus,
Și în mine-i prăpăd.
Oare unde-ai ajuns?
Pe ce drum te-ai pierdut?
Nicăieri nu-i răspuns,
Doar urme de lut...
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Aduceri-aminte
În gândul ce noaptea frământă,
Nesomnul îmi mușcă din pleoape,
Tristețea beată apare și-mi cântă,
Balade născute demult în agape.
Prieteni și clipe de vis au murit,
Mă mângâie un înger cu alba aripă,
Și zilnic de moarte mă simt urmărit,
Iar viața sub carne aleargă și țipă.
Și singur bocesc cu fruntea pe lună,
Săpând amintiri de uitări îngropate,
Și sap, și e greu, căci a piatră răsună,
Iar oasele-mi sunt aproape uscate.
Departe sunt ele, nescrise și-uitate,
Frumuseți și amor, sărmanele clipe,
Și-aș fi vrut să le car pe toate în spate,
Să le port curajos în priviri, pe aripe,
Să zburăm peste boli, peste moarte,
Și apoi să le picur cu o ploaie cuminte,
În cuvinte timide ce vor umple o carte,
Unde să râdă pe veci, aduceri-aminte.