Mea culpa
Mă simt vinovat pentru lume,
Pentru boli, urgii și războaie,
Pentru acele generații postume,
Ce-au creat un colos cu picioare de paie.
Mă simt vinovat pentru vină,
Pentru orice dezastru voit,
Pentru omul lipsit de lumină,
Din care treptat am murit.
De liber arbitru mă fac vinovat,
De pruncii uciși nenăscuți,
De neîncetatul chin și oftat,
De voi cei umili și desculți.
Mă fac, de Creație, la fel, vinovat...
Provocați-mi în cer un potop,
Doar Fiul să-mi fie salvat,
Să vă ducă pe toți în alt loc.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 6 ноября 2023
Просмотры: 617
Стихи из этой категории
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Другие стихотворения автора
Cântec
E atâta freamăt,
Și atât suspin,
Umbrele ne cheamă,
Ca să ne unim.
E atâta umblet,
Fără nici o urmă,
Pasul înspre tine,
Soarta des mi-l curmă.
Și atâta dor,
Inimile leagă,
Dar nu e ușor,
Lumea să-nțeleagă.
E atâta zbucium,
Și atâta sânge,
Glasul ca un bucium,
Te cheamă și plânge.
E multă învrăjbire,
Și nesiguranță,
Dar avem iubire,
Și avem speranță.
E atâta zbor,
Fără cuib și ram,
Și atâta dor,
Ne plânge la geam.
E atâta umblet,
E atâta freamăt...
Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.
Cântec
E atâta freamăt,
Și atât suspin,
Umbrele ne cheamă,
Ca să ne unim.
E atâta umblet,
Fără nici o urmă,
Pasul înspre tine,
Soarta des mi-l curmă.
Și atâta dor,
Inimile leagă,
Dar nu e ușor,
Lumea să-nțeleagă.
E atâta zbucium,
Și atâta sânge,
Glasul ca un bucium,
Te cheamă și plânge.
E multă învrăjbire,
Și nesiguranță,
Dar avem iubire,
Și avem speranță.
E atâta zbor,
Fără cuib și ram,
Și atâta dor,
Ne plânge la geam.
E atâta umblet,
E atâta freamăt...
Cu boala în oase…
Cu boala în oase,
Compun poezii,
Moartea îmi coase,
Catrinţe şi ii,
Cu ele mă îmbrac,
În ziua din urmă,
Când înger ori drac,
Mă alege din turmă.
Cu inima rece,
Cânt doine de dor,
Moartea petrece,
La mine-n pridvor,
Se prind în horă,
Acelaşi înger şi drac,
Mai am încă o oră,
Coliva să-mi fac.
Mai am doar un pic,
Mormântul să-l sap,
Un popă peltic,
Îmi citeşte la cap,
Mai am un minut,
Să mă bag în coşciug,
Prea mult am zăcut,
Şi-am ars ca un rug.
Mi-e sufletul gol,
În a morţii cămaşă,
Acuma…când mor,
Mi-e dor de acasă.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.