Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă

Ești picătura ce-mi atinge obrazul,

ești ploaia mea din nor senin,

m-aș pierde însumi de ți-ai pierde hazul,

și aș surzi sub râsu-ți cristalin.

M-aplec sub glezna ta să-ți fiu pământ,

iar pasul ți-l măsor cu ochiul plâns,

pe piele de ți-aș fi firesc veșmânt,

atunci și rob pe veci aș fi constrâns.

Ești noaptea ce îmi zămislește visul,

mă dărui umbrelor ce-mi joacă-n geam,

ești deopotrivă și piscul, și abisul

spre care tainic zilnic alergam.

Ești mâna rece ce-mi imită scrisul,

în lungi scrisori, în care te strigam.

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

Amurgul deja miroase a noapte,

În lună zeii cioplesc albe stele,

Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,

Ce-n tremur varsă lumină din ele.

Clopote, cu zgomot, mângâie norii,

Vântul scârțâie scândura-n gard,

Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,

Satul și valea se cufundă-n hazard.

Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,

Turmele dorm lângă brazi și izvoare,

Un cântec de fluier venit din hățișuri,

E scut și săgeată pentru lupi și mioare.

În case bătrâne lampa grabnic se stinge,

Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,

Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,

Pământul sub talpă-i freamătă a dor.

Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,

Păsări de noapte îi zbor dinainte,

Merg fericiți deopotrivă împreună,

Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.

Cu galbena-i față, luna pare obosită,

Cioplitul de stele se oprește spre zori,

Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,

Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:

-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,

De n-are iubire...mai bine să mori!

Între noi sunt atâtea dezastre,

De vină sunt eu,

De vină ești tu,

Și multe momente nefaste.

Între noi prăpăstii răsar,

De vină ești tu,

De vină sunt eu,

Și tot ce nu ne-a fost clar.

Între noi e doar amăgire,

De vină sunt eu,

De vină ești tu,

Și mult prea puțină iubire.

Între noi încă există durere,

De vină ești tu,

De vină sunt eu,

Și poate prea multă tăcere.

Între noi poate fi iar...

Nici eu, nici tu vinovați,

Ci al geloziei ghețar,

De care suntem legați.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Am buza uscată și gâtul aprins, 

Plouă în jur într-un ritm infernal, 

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal.

Strigătul lumii se frânge în mine,

Un clopot de fier răsună a sodom,

Iar umbre răsar din mii de ruine,

Împingându-mă-n carnea unui alt om.

Mă-nchin la furtuni, la focul din ele,

Mă mistuie dorul de-un loc nevăzut,

Din buza de jar îmi cresc mii de stele,

Ce scapără-ntruna în trupu-mi de lut.

Mi-e sete de viață, dar nu de izvoare,

Mi-e sete de moarte, dar nu de sfârșit,

Căci sângele-mi curge din veșnicul soare,

Iar ochiul îmi plânge cu aur topit.

Aud cum pământul trosnește din oase,

Cum iarba înghite păcatul cel greu,

Iar cerul își plânge icoanele arse,

Ținute în palmă de chiar Dumnezeu.

Setea din mine se urcă pe cruci,

Mă sapă prin vene, mă sfâșie-n rug,

Și simt cum din mine se naște atunci,

Un imn pentru îngerii căzuți în amurg.

În dinți de arhangheli se sfarmă văzduhul,

Se frânge pământul sub ploi de blestem,

Iar setea-mi străpunge și trupul, și duhul,

Stropind cu-al meu sânge întregul Eden.

Din cranii de piatră curg râuri de jale,

Se scriu evanghelii pe ziduri de fum,

Iar trupul mi-e templul suitei regale,

Cu porțile lipsă și poteci fără drum.

Se scutură cerul ca o piele de șarpe,

Se sting constelații în ochiul de foc,

Iar setea din mine se schimbă în ape,

Ce rup începutul din vechiul soroc.

Se clatină tronuri și regii se tem,

Căci jugul de sânge se rupe-n genuni,

Iar crucea cea mare rămâne un semn,

Ce învie din lutul uscat alte lumi.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Fiindcă apa e moartă c-un miros neplăcut,

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal,

Să spăl tot pământul pentr-un nou început.

Săgeată-mă Cupidon,

Aruncă săgeţi în mine,

Să-mi curgă iubire prin vine,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până vei rupe a arcului coardă,

Ca iubirea încet să mă ardă,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Până la ultima săgeată,

Să plouă cu iubire curată,

Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,

Cu toate săgeţile deodată,

Să-mi faci tristeţea uitată,

Săgeată-mă Cupidon.

A mai trecut o zi de dor, de tine

O zi în care dorul nebunesc 

Lovește cu putere în sufletul din mine

Făcându-mă mai mult să te doresc...

Caci te-am zărit pentr-o secundă 

În agitația orasului de peste zi

De-atunci gândul mi se inundă 

Cu versuri pentru poezii...

Dar se simte o tristețe-amară 

Atât de grea, de zbuciumată,

Încât orice vers scris mă doare

Și mi-e greu să scriu în continuare...

A soarelui raza subit se revarsă

Pe strada-mi de fiorul iubirii ștearsă

Naivul cer de seninătate-i sufocat,

Cufundând ziua într-un albastru nelimitat,

Care timpul în loc oprea cu romantica-i sclipire

Și invita inima la vals,doar cu o singură privire.

Sângeriu sărut ceresc pe boltă se întrezărește

Si dulce amor de gheață peste nori întinerește

Vântul răspândea mireasmă stelei de ceață stinsă

Si jelea cu lacrimi surde lumina cândva aprinsă

Palida toamna plânge cu lacrimi timorate

De teama sosirii unei furtuni  adevărate.

Te știu dintr-o vară fierbinte,

fugară

Și de atunci te caut,

Seară de seară

Așteptând să apari, 

cu ploaia, pe-un nor,

Pe pleoapele mele 

să așezi ușor

Amintiri ancestrale,

Picuri de dor...

Te știu din povești,

nescrise, nespuse,

din pagini de carte,

din gânduri ascunse

 pierdute-n eter,

Din vise deșarte

 Privind către cer,

Așteptând să răsari

Cu Luna în noapte

Luceafărul meu pierdut printre șoapte...

                           CB

Chipul tău blând, o artă divină 

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez 

Cu ochii mei, tabloul în care să te visez.

Când noaptea se scurge pe străzi adormite,

Iar stelele de pe cer ușor, ușor dispar,

Mă întreb ce poate fi mai rău decât un vis fără tine…

Două vise fără tine, normal.

Eu stau la fereastră cu gândul la tine,

Și încerc să te compun dintr-un vis,

Apari cu privirea ta profundă, senină,

Și mă întrebi cu o dulce și blândă uimire,

Cât de mult te iubesc… și-mi zâmbești jucăuș,

Ți-aș putea răspunde în milioane de moduri,

Dar niciunul, promit, nu ar fi de ajuns.

(Tot dialogând cu tine din vis, mă prind cu ambele mâini de piept, respirând sacadat, cu o privire pierdută...)

- Mă înțeapă inima de dor, cât mai am de trăit?!

O zi? Două? Un minut? O secundă?

Gata, simt cum mă sting… ce boală…

Și te rog, să nu cumva să-mi arăți partea plină a paharului…

Vreau să mă înec în cea goală!