3  

Poemul luminii

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Poetul poezii.online Poemul luminii

Data postării: 22 septembrie

Comentarii: 1

Vizualizări: 71

Loghează-te si comentează!

Comentarii

La ce te referi prin misterele sacre?
Comentat pe 24 septembrie

Poezii din aceiaşi categorie

Omul

Un om cinstit va fi de multe ori luat de prost

Un om mințind va vrea să-ți spună exact pe unde-a fost

Un om trezit va fi de multe ori nedormit

Iar un om voind va ajunge de multe ori pe-un drum greșit

 

Omul ce tace are cele mai de preț cuvinte

Omul care zace pe sine e cel ce minte

Omul ce creează are o suferință-n viață

Omul ce visează îl vede pe sine-n față

 

Cel ce cară greutățile vieții va zbura când va vedea ochii morții

Cel ce gustă suferințele va recunoaște darurile bunătății

Cel ce știe să vadă și prin ceață va descoperi tainele lumii

Iar cel ce poartă o mască pe față va simți aromele durerii

 

Acela ce aleargă constant după plăceri va fugi mereu de dureri

Acela ce constată traseul nesfârșit va sta în pas neclintit de păreri 

Acela ce e prins în jocul de noroc al universului va retrăi focul

Acela ce e liber în dansul etern al cosmosului va cuceri pasul

 

El ce va găsi rost în toate va trăi binele ca la carte 

El ce va simți adevărurile va descoperi tot ce poate

El ce va distruge limitele impuse va renaște din nimic absolut

Iar el ce va da tot din el va regăsi totul ce a fost pierdut

Mai mult...

Cugetări asupra timpului

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

 

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

 

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

 

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Mai mult...

Gânduri peste gânduri

 

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

 

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

 

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

 

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

 

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

 

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

 

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

 

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

 

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

 

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

 

26.11.2021, Maribor, SLO

Mai mult...

În pribegie

 

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

 

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

 

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

 

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

 

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

 

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

 

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

 

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

 

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Mai mult...

Mai departe

Voi trece singur mai departe,

Cum neștiut o fac mereu,

Prăpastia ascunsă-n noapte,

Tăiat-adânc în pieptul meu.

 

Tăcând cu ochii în pământ,

Asemeni unui prizonier,

Legat de glie și cuvânt,

Cu umbre cenușii de fier.

 

Voi arde podurile iar,

Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,

Vărsând amestecat prin jar,

Otravă neagră în fântâni.

 

Vei crede poate că-s pierdut,

Cum rătăcesc așa pustiu,

Prin lume surd, orbit și mut,

Pe căi pe care nu le știu.

 

Vei spune altora că ieri,

Pe când zburai prin visul tău,

Ne-am întâlnit între căderi,

Că eram trist pășind în hāu.

 

Nici nu vei bănui măcar,

Ce foc nebun în mine urlă,

Și nici cum timpul în zadar,

Rămâne tot mai mult în urmă.

 

Ce răni ascunse încă dor,

Curgând șuvoi, nevindecate,

Sau câte clipe goale mor,

În reci priviri întunecate.

 

Căscate surd în pieptul meu,

Prăpăstii cu miros de noapte,

Cum neștiut o fac mereu,

Purtate dincolo de moarte.

Mai mult...

Gaura alba

Precum un lup galactic,incerc să-mi caut luna

Pentru inceput insă,m-am lovit de zidul chinezesc

Si nu aveam să-l depăşesc

Fără a mea scară de hârtie

 

Ajutati-mi calea rătacitoare,improscată cu praf de stele

Sa ajunga in final,pe coarda gandurilor mele

Cafeaua de dimineata presărata cu ambitie din muntele de zahar

Este nepoata ceaiului nocturn

Al carui abur cald,inmoaie ochii de ceara 

Prin care se aude zgomotul copitelor de cal

Ocolind maidanul in trap

Indreptându-se in amurgul serii de duminica

Către buricul plămanului profund

Scopul final fiind impulsionat

De esența vietii,absentând nemotivat

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Fuga

Orologiul suna în miez de noapte

A sufletelor infernala auzirea

Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte

Regele se refugiază la palat

Palat pătat cu sangele atâtor oameni

Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos

La geam ,îngerii nopții se aduna 

Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție

Iar toți intr-un glas cer capul regelui

Fluturând în sulițe capetele 

Unor frumoase amintiri

Privind în sus ,luna privește 

Sângerie, roșie ca focul

Prevestește oare infernul

O pata de cerneala cade pe inima regelui

Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale 

Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal

Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana

Sa fugin din iad ,striga însăși Providența

Mai mult...

Sfarsitul

Moartea

Moartea îmi sta înainte 

Cu a sa secera îngrozitoare

Argint turnat în topitorule infernului

Vin și prin a tendoanelor țesut trec

Și despart cele unite 

La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei

Privind ma mir de contrast 

Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții 

În dreapta ,o fata de lumina 

Angelica ,suava ,fără de materia

Inteligenta pura venita din eon

Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută 

Ma incanta nespus

La stânga în schimb

O făptură fără chip 

Stramba, cocoșata

E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?

Cu foc negru ce iese din gura

Duhneste a infern 

Venit și el din alte timpuri 

Damnat la veșnică temniță

Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el

Privesc în fata

Un catafalc cu un trandafir pe trânsul 

Trandafir rupt din gradina raiului

A cărui petele cad pe lemnul noi case 

Purtând pe spini sânge de strigare 

Privesc dinnou în spate

Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă

Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic

Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului 

Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult

Aud glasul îngerului 

Cu coroana într o mana 

Și cu sceptrul în cealaltă 

,,Coroana va învinge "

Iar un glas demonic 

Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate

,,Ești al nostru "

O imprejurare mortala ,și cutremurătoare

Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare 

Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc 

Catafalc ce poarta în el

Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui

Mai mult...