Pot

Timpul ne leagă pe-amandoi,

Atâtea clipe, atâtea ploi,

Ca și Icarus către soare

E povestea noastra-n doi...

Ca lanțurile de otel

E dependenta dintre noi,

Doi prizonieri fara de țel

Visând la stele, triști și goi...

Și totuși, picurii reci ce suntem noi,

Deși ne-nfrigureaza pe-amandoi

Prin farmecul căderii lor ne leagă

Deși nu-i scris, ca soarele și luna,

Magic și minunat sa se atragă...

Dar ei, de-ar fi sa se despartă, știu,

Că-n inima le-ar fi pustiu,

Și universul lor cel stins

I-ar bântui în gând, in vise, in târziu...

Noi, îngeri prea triști uneori,

Cu suflet fragil ca de flori,

Pășim spre finalul scris noua

Și ne agățăm de albi zori

Trăind clipa aceasta sortita

Cu-o lacrima-n ochii adânci

Și cu o simtire-infinită...

Timpule, oprește -te-n loc,

Timpule, nu-mi lua fericirea,

Cartea vieții e fara noroc,

Lacrima e finalul, menirea...

Lasă-mi raza iubirii, te rog,

In piept, inefabilă azi, ea, trăirea,

Timpule, oprește -te-n loc,

Dă-i, te rog, clipei de-azi nemurirea...

Și va veni o clipa-n care

Voi rătăci pe strada ta

Fara de stele,fara felinare,

Peste-al meu gând căzând neagra și grea ninsoare,

In inima-mi urlând un vânt prea rece,

Va fi o iarnă ce nu va mai trece,

Și îmi va îngheța o lacrimă pe-obraz,

Ecoul spiritului tau sublim

În mintea mea va răsuna mereu

Prin amintiri,in fiecare azi...

Exista o iubire mai presus de dorința,

Când simți vibrația inimii celuilalt,

O iubire sublima ca o divină ființă

Ce în inima ta coboară astrul înalt..

Deseori ea e vis, înlănțuiți de neputința

Ne hrănește iluzia ei neîncetat,

Dar exista o iubire mei presus de dorința

Cum e cerul mai sus de pământul pătat...

Jumătate de iubire

Ce mă tine-n lanțuri grele,

Nici n-o pot lăsa să plece,

Nici da inimii ce cere...

Ca un picur ce alina

Dar nu stinge setea grea,

Ca un ochi ce vede câmpul,

Dar  ceata ia vraja sa...

Jumătate de iubire,

Ca un drog , și viața trece,

Însă visul  amăgire

Noaptea-n gândul meu trăiește...

E doar vis, e doar trăire,

Dar el zilnic făurește

Jumătate de iubire...,jumătatea ce lipsește...

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Arhanghel Mycael Salvator,

Mult mai presus de ,, Terminator ,,

Vine pe nori, în ciuda soartei

Cu cheia viaței și moartei !

Tu  ,,nu te teme,, ,sâmbătare,

Căci Domnul tău e bun și tare !

Păgâni și alți din alte vremuri (!)

Vor fi salvați și ei , de tremuri...

Acuma, însă, de vrei parte,

Să ții Sabatul - semn din Carte !

Iar semnul celălalt, al fiarei

E ziua omului tiarei,

Dar se disprețuie trufia

Și-n Israel și-n România !

Și nimeni n-are drept să schimbe

Porunca patru cu colinde !

Azi binecuvântarea-i dată

lu adventiști, în lumea toată !

Să fiți, cu toții: sâmbătari,

Tineri și vâtstnici, mici și mari !

 ,, Căci cui a spus El lucrurile...    ... dacă nu celui dintâi dintre îngeri ,, (N.T.)

Cu ochii mijiți de nesomn, am cercetat întreaga zare,
Cu cer trandafiriu, ce încă zăcea în nemișcare,
Într-o liniște de mormânt, nefirească și grea,
Părea că însăși cerul înalt se odihnea...

Marea adâncă, fără val, era tăcută și ea...
Țărmul și el, nemișcat, întunecat îmi părea,
Nisipul își dormea somnul fără nicio culoare,
În palide stele, cu sublimă nepăsare...

Doar eu împovărat de atâta singurătate,
Îmi ascultam umbra cu interes și sinceritate,
Ignorând steaua nopții care încet apunea,
Fiindcă știam că în mine cerul încă dormea...

Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.

Datorită secetei din inimă.

Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,

Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.

Lângă zidul din fața realității.

Plăcerea adierii vântului,

Ce vrei cu adevărat?

Nu crede ce se risipește.

Păstrează ce prinde rădăcini în leș.

În suflet rămân sechele adânci.

Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.

Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.

Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,

Ce aduce ceața incandescentă.

Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,

Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.

https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/

În umbra timpului tăcut,

Pe scări de marmură și ceață,

Pășim spre-un vechi și drag trecut

Ce-a mai rămas din a noastră viață.

Clepsidra picură argint,

Iar anii cad fără de veste,

Povești uitate dintr-un alint

Se sting încet, ca-ntr-o poveste.

Noi am lăsat în urmă mări

Și valuri mari de-odinioară,

Și-am adunat doar înserări

Ce-ncet, cu milă, ne înconjoară.

Dar ochii tăi mai țin minte cerul,

Mai cată-n larg fără de teamă,

Și-n ciuda nopții și-a misterul,

O voce veche ne mai cheamă.

Privesc cum timpul trece grabnic,

Cum lasă umbre pe pământ,

Dar lângă tine, simt că parcă,

Suntem mai mult decât un gând.

Suntem o taină ce nu piere,

Un dor ce nu mai are leac,

O veșnicie-ntr-o tăcere,

Ce va dura în orice veac.

M,-am trezit mahmură 

După o noapte de gânduri 

Și -un pahar de băutură,

Alunecând printre frânturi.

Zăresc umbra -mi În oglindă,

Tresar la râsul ei grotesc 

Ochii ei stau la pândă,

În taină mă urmăresc.

Imită gestul meu,hilar,

Îmi dă o tentă nefirească,

Mă face să mă simt bizar,

Îngropată sub o mască.

Mă plăsmui în chip diform,

Mă șlefui după bunul său plac;

Cât ai clipi mă transform,

De tenebre, zâmbind, mă dezbrac.

Reflexia mea, atât de fragilă 

În mii de cioburi s-ar frânge 

Și m-ar judeca fără milă,

Să mă doară pan la sânge.

De m-aș mâzgăli din nou pe față 

Cu nopțile ce nu mai trec;

M-aș topi încet în ceață,

Sorbind un ultim demisec.