Poemul luminii
Lumina mea
Dulcea mea lumina
Scânteietoare ,plina de vitalitate
Adâncește vraja nepătrunsei nopti
Umplând misterele de sensuri
Și găsind rațiuni eterne
În orice lucru mic
Caci lumina mea e iubire
Iubire vesnic vie
Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila
Lumina ce o simt
O simt atât de tare
Îmi modelează fiinta și umple existenta
De misterele sacre
Ahh,de as avea mai multa iubire
Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească
Infinitul vesnic indescriptibil
Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii
Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu
Sa simt astrele și spațiul ca ale mele
Cu lumina rațiuni luminata de iubire
Category: Philosophical poem
All author's poems: Poetul
Date of posting: 22 сентября 2024
Comments: 1
Views: 257
Comments
Poems in the same category
După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Cred
Știu,
Cred,
Voi iubi,
Nu există frică, nici îndoieli,
Doar fericire de a crea.
Sunt valuri de căderi,
Dar am puterea să mă ridic,
Și toți, cu uimire,
Văd cine pot deveni.
Ești unică,
Iubește-te pe tine însăți,
Nu lăsa vorbele rele
Să-ți întunece sufletul.
Cred,
Știu,
Vei fi mereu plină,
Doar de tine însăți,
Și îndrăgostită de viață.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
O iederă pe sârma ghimpată
Mă simt captivă între două porți
Una-i uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.
Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.
Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.
Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Other poems by the author
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Fuga
Orologiul suna în miez de noapte
A sufletelor infernala auzirea
Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte
Regele se refugiază la palat
Palat pătat cu sangele atâtor oameni
Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos
La geam ,îngerii nopții se aduna
Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție
Iar toți intr-un glas cer capul regelui
Fluturând în sulițe capetele
Unor frumoase amintiri
Privind în sus ,luna privește
Sângerie, roșie ca focul
Prevestește oare infernul
O pata de cerneala cade pe inima regelui
Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale
Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal
Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana
Sa fugin din iad ,striga însăși Providența
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Fuga
Orologiul suna în miez de noapte
A sufletelor infernala auzirea
Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte
Regele se refugiază la palat
Palat pătat cu sangele atâtor oameni
Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos
La geam ,îngerii nopții se aduna
Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție
Iar toți intr-un glas cer capul regelui
Fluturând în sulițe capetele
Unor frumoase amintiri
Privind în sus ,luna privește
Sângerie, roșie ca focul
Prevestește oare infernul
O pata de cerneala cade pe inima regelui
Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale
Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal
Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana
Sa fugin din iad ,striga însăși Providența
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Fuga
Orologiul suna în miez de noapte
A sufletelor infernala auzirea
Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte
Regele se refugiază la palat
Palat pătat cu sangele atâtor oameni
Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos
La geam ,îngerii nopții se aduna
Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție
Iar toți intr-un glas cer capul regelui
Fluturând în sulițe capetele
Unor frumoase amintiri
Privind în sus ,luna privește
Sângerie, roșie ca focul
Prevestește oare infernul
O pata de cerneala cade pe inima regelui
Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale
Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal
Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana
Sa fugin din iad ,striga însăși Providența
Sfarsitul
Moartea
Moartea îmi sta înainte
Cu a sa secera îngrozitoare
Argint turnat în topitorule infernului
Vin și prin a tendoanelor țesut trec
Și despart cele unite
La stânga noaptea, la dreapta reprezentat al zilei
Privind ma mir de contrast
Caci ambii puteam fi eu la un moment dat al vieții
În dreapta ,o fata de lumina
Angelica ,suava ,fără de materia
Inteligenta pura venita din eon
Divinul reflectat de ființă nevăzută ,dar acum văzută
Ma incanta nespus
La stânga în schimb
O făptură fără chip
Stramba, cocoșata
E oare cel ce mi șoptea mie cele rele ?
Cu foc negru ce iese din gura
Duhneste a infern
Venit și el din alte timpuri
Damnat la veșnică temniță
Sta la pândă, sa audă glasul Demiurgului ,și sa ia sufletul la el
Privesc în fata
Un catafalc cu un trandafir pe trânsul
Trandafir rupt din gradina raiului
A cărui petele cad pe lemnul noi case
Purtând pe spini sânge de strigare
Privesc dinnou în spate
Eram 3 de eu ,de aceiași vârstă
Unul diafan ,unul cu neputințe și unul cu chip demonic
Privind și ei înspre lemnul de stejar pus în mijlocul cavoului
Și șoptind unul altuia ,cu care sufletul seamănă mai mult
Aud glasul îngerului
Cu coroana într o mana
Și cu sceptrul în cealaltă
,,Coroana va învinge "
Iar un glas demonic
Ținând lanțuri pe care erau scrise păcate
,,Ești al nostru "
O imprejurare mortala ,și cutremurătoare
Mii de suflete în juru mi ,cerând osanda unele ,iar altele plângând după a mea cruțare
Dar toate privind când înspre suflet, când înspre catafalc
Catafalc ce poarta în el
Pământ ce a purtat pecetea inteligibilui
Fuga
Orologiul suna în miez de noapte
A sufletelor infernala auzirea
Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte
Regele se refugiază la palat
Palat pătat cu sangele atâtor oameni
Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos
La geam ,îngerii nopții se aduna
Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție
Iar toți intr-un glas cer capul regelui
Fluturând în sulițe capetele
Unor frumoase amintiri
Privind în sus ,luna privește
Sângerie, roșie ca focul
Prevestește oare infernul
O pata de cerneala cade pe inima regelui
Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale
Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal
Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana
Sa fugin din iad ,striga însăși Providența
Sc5