Author Poetul

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Sufletul mi-e pusnicire

Insetat dupa un strop de fericire

Te alung de lângă mine

Creându-mi ziduri de pusnicire

Sufletul mi-e mănăstire

Inima mi-e slujire

Nimeni nu o poate atinge

O feresc de orice amăgire

Tu ești oaza înșelătoare, 

Ce abia așteaptă fără obosire

Să mă sfâșie, 

Creând o dezlănțuire 

Tu ești doar tânguire

Ce abia așteaptă fără destăinuire 

Sa ma mistuie

Creând o păcătuire

Eu reprezint fără elucidare, 

Stropul de lacuire

Anulându-ți orice nelegiuire

Din dorința ta de schingiuire

Eu, din dorința mea de fericire

Îți cad pradă spre nimicire

Tu, ființă, fără deosebire

Ma distrugi, fără a mai rămâne ceva din mine

Ți-am scris pe cer adio,

Dar ploaia a-ncetat,

Și-n loc de stropii ploii,

Eu lacrimi am vărsat.

Am vrut să-ți uit adresa,

Să nu mai știu de ea,

Dar drumu-mi trece zilnic,

Pe sub fereastra ta...

N-am să-ți mai scriu poeme,

C-ar fi doar seci cuvinte,

Voi scrie iar... Adio!

Pe cruci și pe morminte.

Și-n fiecare zi femeie,

Mâncat și ros de patimi,

Îți voi lăsa la poartă,

Câte-un buchet de lacrimi.

Mă uit cum pică frunza,

Și cerul parcă pică,

Iar inima mă-nțeapă,

Și sunt cuprins de frică.

Mereu pe sub fereastra-ți,

Un suflet gol va trece,

Apucă-i mâna caldă,

Și nu-l lăsa să plece.

Mă cert cu lumea,

Mă cert cu mine,

Mă cert cu tine, dragul meu.

Sunt o epavă,

O nesimțită, 

Ceva ce mi am dorit mereu.

Atâta zarvă,

Atâtea lacrimi, 

Atât tamatam pentru nimic.

Mi e dor de tine,

Mi e dor de mine,

De cum eram noi fericiți.

As cere totul,

Totul pe tavă,

Însă știu ca nu am nimic,

Iar eu sa pierd,

Tu sa câștigi

Un stres nespus,

Un lucru mic.

De ce mă rog, 

De ce mai plâng, 

Când știu ca n are rost nimic? 

De ce mai stai,

De ce nu pleci,

Când vezi ca totu-i chinuit?

Tu mă iubești,

Eu te urăsc,

Însă nimic pe astă lumea

Nu s ar iubi,

Nu s ar simți

La fel cum fac

Eu și cu tine. 

Fugind nebun de urma soarelui ce arde

La umbra norului mă stinge loc pustiu

Adăpostindu-mă de zilele uscate

Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu

Cerul se umple de lumini plutind în noapte

Dar numai una-mi arde inima sclipind

Pătrunde-n vise inventând o realitate

Steaua departe, prea deprte strălucind

Privirea-nchide amintirile sub pleoape

Arzând retina cu imagini dogorind

Convoacă-n taină amăgirile deșarte

Pornind furtuna umblă cugetul dormind

Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte

Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind

Cenușa timpului scutindu-le de fapte

Între coperțile trecutului murind

Rămâne sufletul strivindu-se de poate

Caută sufletul pereche stăruind

Uită că timpul furișându-se va arde

La poarta umbrelor ajunge ispășind

În lumina palidă a nopții adânci,  

Moartea pășește cu pași tăcuți și blânzi.  

În tăcerea cea grea, clipa se oprește,  

Iar sufletul pleacă, către stele se trezește.  

În noaptea cea lungă, sub cerul senin,  

Moartea veghează, e un drum destin.  

Dar dincolo de ea, în lumea de sus,  

E o nouă lumină, un început frumos.  

În umbra tăcută a zorilor ce vin,  

Se naște speranța, un nou început senin.  

Moartea nu e sfârșitul, ci un nou început,  

Unde sufletul zboară liber, în cerul infinit.