Frumusețea-i deşartă

Din candela cerului, neaua-i lepădată

Se așterne-n șiruri dalbe,

Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte

Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i

Își impune acum domnia,

Totul învăluie cu a sa greutate

Omoară, orice-i stă în cale

Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,

Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă

Neaua nu grăiește pace,

ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine

Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol

Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere

Te străpunge, te doboară

Cu o hlamidă moale, te înfășoară

Oare unde sunt?

Între două clipe uitate

Într-o fărâmă de lumină

Între pământ și brazdă

De-aș pune sămânță în urma plugului

O urmă de ’am fost’

Dar acum, acum unde sunt?

Prin geamul spart al timpului prezent

zâmbește azi mințindu-mă de mâine

e doar acum,

restu’ e poveste

Merg pe un șirag de perle cu picioarele goale, și murdare.

Plutesc pe un pământ imaginar, desi îl pot avea pe cel adevărat, diferența este ca cel imaginar este mult mai curat pentru picioarele mele care în comparație cu el par mai curate. 

Vreau sa simt iarba fina printre degete și sa simt șiragul de perle la gât, dar este mult pana voi ajunge de sus în jos.

Vreau sa am cerul aproape, vreau sa fiu în centrul oceanului sa ii simt respirația, vreau sa știu ce știu ei……

Dar limitarea noastră este de neimaginat în comparație cu acesta răsuflarea de cunoaștere, este ceva ce este de neatins, de necuprins cu mâinile, dar cu picioarele curate pe pământul adevărat s-ar putea afla…..

Se unește neștiința cu știința, care au fost împreună de la sfârșit, și nu am ascultat ca trebuie sa fie împreună pentru a funcționa ca un tot unitar, rotita  care iti arata necunoscutul deja cunoscut de tine, dar ai ținut sa ascunzi, pentru ca ai considerat ca este valoros, dar altceva ii da valoarea, ci anume aflarea lui…..

Chiar dacă este neînțeles la o anumită perla din șirag, va face sa se vadă adevarata înțelegere.

La finalul începutului perlele se vor face ce trebuia sa fie de la început, acel pământ adevărat care sa aflat tot timpul în dedesubtul tău, desi tu ai dorit și ai crezut ca este sus.

Niciodată nu vom știi care este scopul, pentru ca deja este îndeplinit, și nu ai prins momentul aflării pierdută fiind în pamantul imaginar…..

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

Voi pleca în lumea largă,

Doar cu mine și o desagă 

Unde pașii mă vor duce,

Purtăndu-mi stoic a mea cruce.

Poate norocu-mi iese -n cale,

Învărtindu-mă-n spirale;

Să -mi ghicesc al meu destin,

Să mă dezbrac de clandestin. 

Să mi găsesc rostul în viață, 

Strecurăndu-mă prin ceață, 

Valul mării să-l străbat 

Spre un tărâm uscat..

Unde visele pierdute 

Încolțesc din nou,vândute 

Sufletelor fără prihană, 

Rugându-se la o icoană.

Mă scotocesc prin buzunare, 

Să găsesc ceva valoare;

Hazardul Să mi -l tărguesc 

Din hoinărit Să mă trezesc. 

Vânt pustiu peste suflet suflă încet,  

Mă simt doar un schelet,  

Fără viață, fără sens, incomplet,  

Cu o sincopă, dar și-un vis secret.

Un zâmbet blajin să mai înflorească,  

În văzduhuri nesfârșite să mai rătăcească,  

Viața vreau s-o deslușesc,  

Cu un surâs copilăresc.

Tot ce simt, în caiet să povestesc,  

Să desenez, iar versurile ți le șoptesc,  

Poate-ai să vezi că lipsesc,  

Poate-ai să-nțelegi ce năzuiesc.

Iar de nu, poate cândva,  

Peste caietul vechi, prăfuit,  

O adiere ușoară va trece-așa,  

Deschizându-l iar...  

A mea dorință, a mea suferință...

Port în mine o catedrală de foc,

Unde arde lumea întreagă, în tăcere.

Clopotele bat din carne și fum,

Iar rugăciunile voastre se sfărâmă-n cenușă.

Visele sunt oglinzi sfărâmate,

Cioburi ce-și cred strălucirea soare,

Dar eu calc peste ele desculț,

Lăsând sângele să scrie o poezie nemuritoare.

Nu mai cred în chipuri curate,

În brațe ce-ascund un adăpost,

Dincolo de ele totul se ruinează,

Roasă de foamea unui suflet fără rost.

Și dacă cerul s-ar prăbuși din miez,

Și soarele s-ar stinge într-o clipă,

Aș râde — fiindcă lumea, în sfârșit,

Și-ar bea otrava până la ultima dorință.

Iar când veți rămâne goi,

Fără chip, fără glas, fără minciună,

Voi râde, ca un zeu obosit,

Cu inima arsă și îngropată-n lumină.