Cântec
Vânt pribeag ce știi de toate,
Lumea-n lat și-n lung străbați,
Spre durerea mea te-abate,
Înspre ochii înlăcrimați,
Suflă-ntruna cu putere,
Chiar de ninge, chiar de-s ploi,
Oblojește a mea durere,
Şi-adu-mi mândra înapoi.
Codrule cu frunza deasă,
De-ai văzut, de-ai cunoscut,
Pe frumoasa mea aleasă,
Freamătă al meu sărut,
Răspândește-l în poiană,
Pe-un trifoi cu patru foi,
Ca frumoasa-mi Cosânzeană,
Să se-întoarcă înapoi.
Murgule cu coamă-n vânt,
Ce copita-ți știe zarea,
Dacă pașii ei s-au frânt,
Ori i s-a pierdut cărarea,
Tu, necheză-n noaptea grea,
Fă să tremure pământul,
Să-mi audă inima,
Și să-i regăsesc cuvântul.
Lună albă, sus pe cer,
Ce-i veghezi visarea lină,
Pune-n raza ta mister,
Să-i aline noptea plină,
Spune-i blând că dorul arde,
Că-l purtăm triști amândoi,
Și că-n lume, orișiunde,
Drumul duce și-napoi.
Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,
Peste dealuri, peste văi,
Spune-i blând că așteptarea,
Fulgeră în ochi văpăi,
Suflă-i dorul meu în șoapte,
Fă-l să-i mângâie obrazul,
Găzduiește-o peste noapte,
Spulberând din ea necazul.
Codrule cu rădăcini,
Prinse-n vremea trecătoare,
De-ai văzut-o între străini,
Dă-i din frunza ta iertare.
Fă să-i crească-n pași lumina,
Drumul lin să-i faci spre casă,
Căci aștept bătu-m-ar vina,
Singur, ca o umbră ștearsă.
Izvor tainic din poveste,
Ce-ai văzut atâția pași,
Spune, unde doru-mi este,
Unde-s ochii ei cei dragi?
Curgi și du-i o mângâiere,
Spală-i gândul de-ntristare,
Lasă-i, susurând, plăcere,
Din iubirea mea cea mare.
Soare blând de dimineață,
Ce-i săruți pleoapa ușor,
Dă-i din raze o speranță,
Spune-i cât îmi e de dor.
Lasă-i strălucire-n cale,
Pasul fă-i-l voinicesc,
Să-i pot da îmbrățișare,
Și să-i spun cât o iubesc.
Dacă-i scris să se întoarcă,
Ca izvorul spre ocean,
Îi voi fi și țărm și barcă,
Și-oi iubi-o an de an,
Dar de-i dusă-n altă zare,
Fără gând de-a mai privi,
Voi rămâne ca o floare,
Ce nu-i dat spre a-nflori.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 februarie
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 214
Poezii din aceiaşi categorie
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Pe scurt
În prag de nouăzeci de veri,
-când au trecut? parc-a fost ieri-
cam obosit, am stat în pat
am adormit și am visat.
Mă dojenea mama în vis
că n-am făcut ce i-am promis.
Îndurerat intru-n birou
și mă apropii de stilou:
”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,
despre ce dracu vrei să scriu?”
”Scrie , mamă, despre toate
care sunt adevărate
și scrie și despre rele
să scape lumea de ele.”
mi-ar fi spus mama, știu bine,
dac-ar fi fost lângă mine.
”Am să scriu, mamă, ce pot.”
Și cu asta am spus tot.
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Pe scurt
În prag de nouăzeci de veri,
-când au trecut? parc-a fost ieri-
cam obosit, am stat în pat
am adormit și am visat.
Mă dojenea mama în vis
că n-am făcut ce i-am promis.
Îndurerat intru-n birou
și mă apropii de stilou:
”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,
despre ce dracu vrei să scriu?”
”Scrie , mamă, despre toate
care sunt adevărate
și scrie și despre rele
să scape lumea de ele.”
mi-ar fi spus mama, știu bine,
dac-ar fi fost lângă mine.
”Am să scriu, mamă, ce pot.”
Și cu asta am spus tot.
Sfântul Valentin,
Sfântul Valentin se ştie,
El de afară acuma vine.
Tinerii îl sărbătoresc,
Iar unii se îndrăgostesc.
Mulţi băieţi oferă flori,
Pentru doamne şi surori.
Şi primesc o sărutare,
Când lor le oferă o floare.
Fetele sunt bucuroase,
Atunci când ele îs căutate.
Şi primesc cadouri, flori,
Sărutări, îmbrăţişări.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
Alte poezii ale autorului
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai vărsat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Singurătatea absolută
Mă simt aruncat şi suspendat în lume,
Incapabil de a mă adapta în vreun mod,
Sunt consumat şi distrus de propriul nume,
Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.
Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,
Orice mişcare îmi pare tot mai banală,
Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,
Ce crispează a mea faţă de ceară.
Sunt torturat de lumi părăsite,
Abandonat într-o singurătate glacială,
Aici nu am sentimente triste ori fericite,
Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.
Toate splendorile lumii aici dispar deodată,
Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,
Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,
În clipe haotice ce în nebunie transpir.
Scriu pentru cei ce vor veni după mine,
Că n-am în ce să cred pe acest pământ,
Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …
Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?
Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,
Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,
Focul meu interior, incendii să vă stârnească,
Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai vărsat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Însemn
Eu, eu pentru neuitare scriu,
Dar voi, voi de ce citiți...?
Închideți ochii atunci când citiți,
și veți fi eu...
Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.
Pentru orbii care văd...
Închideți ochii...
fiți eu...
scrieți!
Mi-e dor să vă citesc...
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Tăcerea îmi este dar divin
Tăcerea îmi este dar divin,
O scară înspre bolțile sfințite,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Din vorbe aspre nerostite.
Cuvinte-mi mor subit pe limbă,
Ori le ucid devreme-n minte,
Tăcerea-n ochii mei se plimbă,
Iar gura-i plină de morminte.
În lumea dulce a nerostirii,
Se-nalță sufletu-n lumină,
Și-acea scânteie a iubirii,
E-un foc imens care domină.
Când clevetiri survin mieros,
Ca să trezească vorbe amorțite,
Mi-s ochii îndreptați în jos,
Iar buzele îmi sunt pecetluite.
Tăcerea îmi este dar divin,
Și urc pe scară înainte,
Și zilnic cu o treaptă vin,
Eu, ucigașul de cuvinte.
Singurătatea absolută
Mă simt aruncat şi suspendat în lume,
Incapabil de a mă adapta în vreun mod,
Sunt consumat şi distrus de propriul nume,
Iar deficienţe şi exaltări, sadic mă rod.
Sunt chinuit în aceiaşi lăuntrică dramă,
Orice mişcare îmi pare tot mai banală,
Mintea îmi este cuprinsă de-o teamă,
Ce crispează a mea faţă de ceară.
Sunt torturat de lumi părăsite,
Abandonat într-o singurătate glacială,
Aici nu am sentimente triste ori fericite,
Ci doar un slab reflex de lumină crepusculară.
Toate splendorile lumii aici dispar deodată,
Viaţa îmi este precum soarta unui cimitir,
Trăiesc singurătatea cosmică, desfăşurată,
În clipe haotice ce în nebunie transpir.
Scriu pentru cei ce vor veni după mine,
Că n-am în ce să cred pe acest pământ,
Iar unica scăpare este uitarea, ştiu bine …
Dar ce să uit, când în minte totu-i mormânt?
Nu vreau să mai ştiu nimic de lumea aceasta,
Lacrimile mele să vă înece pe toţi într-o clipă,
Focul meu interior, incendii să vă stârnească,
Să văd peste voi un haos şi-o aprigă frică.